Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
în revista Orizont, nr. 9/2022
O lume confuză și perfidă e comprimată în Vremea tatălui, o lume a conjuncţiei dintre adevăr și născocire, dintre realitate și închipuire. Nu e de mirare că Alecu Ancuţescu evoluează schizoid. Cu justeţea preschimbată în mistificare (și invers), criza lui identitară e constant adâncită de inserţii catoptrice. La nivel narativ, rezultatul e o povestire la persoana I, străbătută de imagini dublate - pentru că viaţa lui Alecu Ancuţescu curge simultan în două albii care se confundă. (…) nu există izbăvire pentru Alecu Ancuţescu, alta decât iluzorie și provizorie – prin fabulaţia care completează sau înlocuiește realitatea.
Citeste mai multîn revista Orizont, nr. 9/2022
Grație harului scriitoricesc (vecin cu „obrăznicia”) de care dă dovadă Alina Nelega, vocea unei mari actrițe poate fi din nou auzită, de data aceasta nu de pe scena Teatrului Național, ci din paginile unui nou op din colecția Biografii romanțate a Editurii Polirom. Marioara Voiculescu. Mareșala teatrului românesc propune o proză densă, scrisă cu talent, plină de miez, centrată pe un parcurs biografic insuficient cunoscut astăzi, pe care până și istoriile teatrului românesc nu îl consemnează îndeajuns. Dincolo de considerabila muncă de cercetare și de recompunere a unei atmosfere oscilante din societatea românească a secolului trecut, meritul de necontestat al Alinei Nelega este articularea vocii Marioarei Voiculescu, surprinsă în perspectivă dinamică, atât la persoana I, cât și la persoana a III-a.
Citeste mai multîn Cațavencii
(…) e un roman biografic foarte bine scris și cât se poate de atașant, cum ar zice criticii de teatru. (…) Epoca, mai bine zis epocile străbătute de Marioara Voiculescu își găsesc în Alina Nelega un bun cronicar, știutor și de amănunte picante ale vremii, bârfe de culise și de alcov, pe care le trece în contul personajului său. Decorurile în schimbare ale Bucureștiului sunt reconstituite viu și cu mână sigură. Personajele importante sunt toate în rol, și pe scena vieții, nu numai pe scena teatrului. Cel mai reușit dintre toate mi s-a părut regizorul Soare Z. Soare, urmat de soții Bulandra, ea în postura de soție-mamă a flușturaticului june-prim Toni, el, incapabil să deosebească viața de scenă și să spună nu femeilor care-l asaltează, ea, calculată și arivistă, el, naiv și iresponsabil, copil mare care când dă de încurcături se ascunde după rochia dominatoarei sale soții. Fascinantă de-a dreptul, în complexitatea ei, grație Alinei Nelega, uitata Marioara Voiculescu redevine în carte o divă inubliabilă.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1128
(…) despre evreii din Polonia sfârtecată de naziștii lui Hitler și de comuniștii lui Stalin, care au ciopârțit o țară după ce au bătut palma, prin pactul Ribbentrop - Molotov, va fi vorba în extraordinara narațiune ce coagulează 37 de ore de mărturii orale directe și alți 15 ani de reflecție asupra lor, până ce totul se transformă în volumul de față. În care doar doi dintre protagoniștii întregii aventuri – evreii din Polonia și Austria – devin autorii unei formidabile mărturii. Spovedanii. Povești, tot folosesc acest termen ambiguu. Ce este o poveste? Ce este literatura? Ne ducem la Bahtin și Șklovski sau la Șalamov și, iată, Harry Lenga și Scott Lenga. Doi evrei, tată și fiu, adună cu minuție și răbdare de ceasornicar teribilele încercări pe care le-au traversat membrii unei familii.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1128
Multă forță și un dram de gingășie (…) este un roman al maturizării, „profund autobiografic“, cum îl numea Bogdan Coșa într-un interviu cu autorul din Decât o Revistă, care explorează o tematică puțin prezentă în literatura autohtonă, aceea a masculinității toxice. (…) Uman și fragil, pe alocuri liric, romanul este de o forță răsunătoare (așa cum anunță și titlul). Forța lui vine din vulnerabilitatea personajului principal, care ni se arată cu toate excesele lui, cu ignoranța care transpare necosmetizată din felul în care acționează, cu fricile și angoasele lui, cu căutările identitare care îl transformă în omul de astăzi.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1128
Ce mi se pare important odată cu reeditarea trilogiei Letopizdeț este posibilitatea de a răspunde la o întrebare legată de gradul de interes pe care îl mai poate suscita o astfel de proză, tipic douămiistă prin minimalismul și agresivitatea sa, în ziua de astăzi. Mai este de actualitate hazul (dur) de necazul (și mai dur) livrat prin intermediul unui text lipsit aproape în întregime de accesorii stilistice descriptive sau estetizante (fac excepție, într-o anumită măsură doar, capitolele în care naratorul își descrie trip-urile psihedelice, cum ar fi O muscă sau Cactus alb)?
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1128
Cartea are o miză deloc neglijată de cititorul obișnuit – secretul unei apropieri sentimentale dintre o femeie de 37 de ani, Tsukiko Omachi, și vechiul ei profesor de japoneză, Matsumoto Harutsuna, în vârstă de 67 de ani. Nu poți rata, așadar, elementele-surpriză ale unei prietenii care, treptat, devine o poveste de iubire, cu atât mai mult cu cât diferențele de vârstă și de înțelegere a lumii nu par să construiască temelia solidă a unui cuplu. (…) Se pot observa insuficiențele, rupturile interioare, inadecvarea la context, refuzul și chiar insatisfacțiile generate de dorințe neîmplinite. Personajele romanului par să primească nu ceea ce își doresc, ci, mai degrabă, ceea ce li se oferă, în ciuda pretențiilor și aspirațiilor pe care le afișează.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1128
Pentru cariera literară a lui George C. Dumitru, Fericire este o continuare și o cotitură deopotrivă, iar prozele ce compun acest volum sunt printre cele mai bune texte pe care le-am citit anul acesta. Fericire este una dintre cărțile pe care le așteptam atunci când scriam articolul Avem o problemă cu noua proză? – un volum reușit estetic, care nu seamănă cu alte volume contemporane și care reușește să fie ironic și critic cu mediul și clasa socială ale autorului său, totul într-o scriitură naturală, inteligentă, fără nimic artificial sau tezist în ea.
Citeste mai multpe citestema.ro
Povestirile au fost scrise din inspirație, în sensul că nu am avut neapărat un plan al lor. M-am lăsat ghidat de o idee de bază și apoi de cursul textului, al personajelor. Le-am lăsat să se desfășoare, să mă ia și pe mine prin surprindere. (…) Legat de atașament – toate îmi sunt dragi, sunt, în fond, ale mele. Mi-este greu să aleg vreunul ca fiind mai special.
Citeste mai multpe filologisme.ro
Mihai Buzea, în Vulcan. Lumina vine de la Asfințit, încearcă să aducă (…) lumina uitată în prezent, construind imaginea lumii în care Iosif Vulcan a trăit și a muncit din perspective diferite, construite în trei părți Scrisorile, Caietele, Confesiunea. Astfel, se regăsesc laolaltă scrisorile imaginare ale lui Ady Endre către soţia lui Iosif Vulcan, Aurelia, unele note ale unchiului lui Iosif Vulcan, chimistul Iriny Janos, şi notațiile Aureliei Vulcan. Interesant este că Iosif Vulcan „nu ia niciodată cuvântul în aceste rânduri”, iar imaginea sa este construită de ceilalți: colaboratori, prieteni sau familie. Parcă la fel cum a creat și a condus revista Familia: fără să scrie mult și-a legat numele de ceilalți. Astfel, a reușit să și-l construiască pe al său. (…) O biografie romanțată mult așteptată, pe care Mihai Buzea o evocă remarcabil, cu mult tact și cu onestitate, aproape in absentia personajului său aș zice, însă care este în fapt despre omul care a dat viață prestigioasei reviste Familia și avea să fie primul Dickens român. Vă invit la o lectură mai puțin obișnuită!
Citeste mai mult