în Observator cultural, nr. 1193
Escapada de Lavinia Braniște e o colecție de proză scurtă sau, mai degrabă, de momente care, însumate, radiografiază societatea română contemporană definită de neajunsuri. Lumea Laviniei Braniște e cuprinzătoare, acoperind o pătură socială vastă, de la profesorul de școală generală care e înjosit și lipsit de autoritate atât în fața elevilor, cât și în fața conducerii, până la fata tânără și neexperimentată care se lasă umilită în intimitate de un bărbat clandestin în viața ei, împreună cu care gătește… un pește adus de la Dunăre. Poveștile sunt atât de credibile, atât de fidele realității pe care și eu la rându-mi o văd în jurul meu, încât simt că trebuie recunoscut talentul autoarei de a surprinde esențialul din fiecare întâmplare.
Citeste mai multîn revista Apostrof, nr. 1 (404)/2024
Câteva dintre cele mai expresive pagini ale cărţii sunt cele care surprind ţesutul uman de la marginea societăţii, la limita supravieţuirii, la confluenţa cu mediul interlop, unde candoarea trebuie să facă faţă viciului, într-un amestec de Dickens şi de Eugen Barbu, căci urmărindu-le pe Maria şi mama ei la periferie, la noul domiciliu, Bogdan Creţu ne arată groapa de gunoi Ochiul Boului, ca o Cuţaridă de altădată. Prin supralicitarea simetriilor antitetice devine pregnantă natura de basm modern a cărţii: o lume scindată între eroii exemplari, nişte adolescenţi de la sfârşitul anilor ’80, care trăiesc o iubire paradisiacă, la care sunt nevoiţi să renunţe, şi villain-ul de serviciu, tatăl fetei, ştabul comunist Iancu Iacoban, care în tinereţe fusese torţionar. De fapt, miza romanului e problematizarea răului, iar autorul merge cu analiza până în zona intimului celui mai dureros, imaginând un soi de Romeo şi Julieta post-carceral, căci familiile adverse sunt ale torţionarului şi victimei lui. Mai mult, complicând şirul coincidenţelor nefaste, torţionarul ajunge să o ia de soţie chiar pe iubita platonică a deţinutului.
Citeste mai multpe filmeartipasiuni.ro
Lăsându-se absorbit de prozele din Persoana întâi singular, cititorul își reactivează aceeași impresie greu de tradus asociată unei cărţi scrise de un japonez. Impresia care te face să afirmi că, de undeva, din spatele unui decor sau peisaj liniștit, se simte suflul unei umbre. Nu îl poţi descrie clar. Este un suflu ce permite întâlnirea contrariilor. Voluptatea estivală asociată orchestrei lui Percy Faith interpretând A Summer Place se învecinează cu perisabilul ce ameninţă frenezia iubirii de la o clipă la alta, precum o adiere infiltrată insinuant. Plăcerea și tenebrosul coexistă, fără a frapa prin descrieri sinistre. Bucuria unei amintiri are parte de o metamorfoză răscolitoare peste ani. Aceeași coabitare (prin irealul camuflat natural) a contrariilor expusă prin aceeași delicateţe japoneză, fără a i se dilua mesajul, profunzimea.
Citeste mai multpe blog.libris.ro
Întotdeauna cartea preferată e ultima, cel puțin așa se întâmplă în cazul meu. Nu știu dacă e o nedreptate, e ceva firesc să te atașezi de ultima carte scrisă, ești cel mai aproape de ea, e proaspătă, ești încă obsedat de subiect, de dinamica personajelor. În acest moment, Linia Kármán e cartea care încă mă preocupă, nu m-am eliberat complet de ea. Încă mă gândesc la felul cum a reușit sau nu să lege firele tuturor părților trilogiei, la personajele care circulă dintr-un roman în altul. Întotdeauna am preferat ultima carte scrisă și pentru că ea ținea de o anumită zonă de interes, de o temă sau un subiect care mă preocupa în acel moment. Dar cred și că sunt un evaluator bun al cărților mele, ca și ale altora, asta vine din activitatea mea de critic și teoretician, dar și din cea de editor, am o abordare obiectivă, nu mi-e greu să le așez într-o ierarhie.
Citeste mai multpe blog.carturesti.ro
Dan Sociu e productiv și constant în poezie, iar discursul ăsta puțin afectiv, puțin amărât, dar și cu câteva oaze de speranță, toate rostite blând, fără complicități formale sau accesorii conceptuale, încă e eficient și rezistă. Recentul volum, cum reușești, viața mea (Polirom), e un proiect retrospectiv, marcat de moartea mamei și, astfel, de revizitarea unui trecut amprentat de alcool și de precaritate, dar în care, ca să citez, „nu era perfect, dar era bine”.
Citeste mai multîn Suplimentul de cultură, nr. 836
Steven Hall se joacă uimitor de bine cu percepția timpului și cu forța cuvintelor așternute pe hârtie, strecurând detalii autobiografice și elemente ale metaficțiunii. Cititorul are mereu surprize, nu poate intui ce urmează, adesea dezlegarea unui mister îl face și mai ambiguu, în ciuda logicii. Forța de manipulare a cuvintelor pe care mizează autorul devine evidentă și fascinantă, iar cititorul intră într-un joc ce pare fără limite sau în care limitele haosului și ale timpului sunt o iluzie.
Citeste mai multpe lapunkt.ro
Darul este, asemeni atâtora dintre textele lui Nabokov, o carte înscrisă în centrul unui labirint. Cititorul este provocat, tachinat, uluit de verva creatorului, pasionat de măştile pe care şi le asumă, jucăuş. Contele Feodor Godunov-Cerdînţev este unul dintre personajele nabokoviene tipice, trăitor în acel spaţiu tremurător ce separă visul de realitatea ternă. Emigrant berlinez, ca şi tânărul Nabokov, căutând, ca şi Nabokov, drumul său către Rusia fabuloasă reconstruită din memorie, orfan al unui tată pe care l-a venerat, ca şi Nabokov, Feodor alunecă prin viaţa de fiecare zi cu eleganţa visătoare a unui fluture rar.
Citeste mai multîn Cațavencii
Chiar și citind romanul Karinei Tuil la distanță de Franța, Decizia te face să te simți implicat și vulnerabil. Te convingi că terorismul poate lovi oriunde în lume, după o logică perversă care îngăduie orice și în care motiv de atentat poate fi și fanatismul care-i apucă pe cei ce devin de bunăvoie victimele (?!) unei doctrine care justifică crimele cele mai odioase în numele războiului sfânt contra necredincioșilor.
Citeste mai multîn Dilema Veche, nr. 1033
Tema centrală a volumului de debut al lui Gabriel Macsim este pierderea, prezentată într-o aură fantastică, uneori științifico-fantastică, cum este cazul în textul ales, primul din volum. Pierderea, desfășurată sub ochii cititorului, este a integrității mintale, chiar dacă personajul central are propria concepție asupra acestui fenomen („Oamenii nu-și pierd mințile. Nu pierd este cuvântul potrivit și nu așa se întâmplă. Cei mai mulți văd doar căderea în gol. Procesul însă e unul lent și insesizabil.”). Dezintegrarea, căderea în gol, este urmarea unei alte tragedii personale, care l-a despărțit de persoana iubită.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1192
Cartea vorbește, până la urmă, despre neliniștea memoriei, despre faptul că nu se pot păstra secrete dureroase, că acestea trebuie să iasă la lumină; e și motivul pentru care caietul verde nu a fost ars, pentru care fotografia lui Kostenko, supraveghetorul lagărului de exterminare, nu a fost distrusă. Toate aceste dovezi că un lucru atât de inimaginabil ca Treblinka a existat o împing pe naratoare în ancheta a ceea ce rămâne uman în lipsa de umanitate și o pot face, la extrem, să imagineze viață din cenușa dezagregărilor ei. Pentru că în epilog, înainte de poemele finale, pe o pagină avem discuția unei mame cu fiul său, în 2022, la 80 de ani după Treblinka. Bănuim că acel băiat, „născut pe pământ românesc”, e fiul ei, o femeie care a putut, în sfârșit, să imagineze viitorul, după avorturi provocate în trecut și după greața și deznădejdea de a fi o fiică de călău. Istoria nu se poate lega din nou decât după confruntarea cu neliniștea memoriei, cu respingerea sângelui, a cromozomilor, a apartenențelor. Libertatea e o „cădere în sus”, o restituire după ce inimaginabilul s-a produs.
Citeste mai mult