Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
în Literomania nr. 284
Un capitol care mi-a atras atenția este cel despre incendierea cărților („delict de bibliocid”, cum îl numește Andrei Oișteanu). Fie că e vorba de arderea în public a cărților (nici secolul XX nu a fost scutit de acest flagel sinistru), fie că e vorba de distrugerea propriilor manuscrise, gestul în sine are ceva sumbru, prevestește sau chiar este un simptom al unor vremuri întunecate, sinistre. „Într-adevăr – scrie Andrei Oișteanu – înainte să înceapă să incinereze oameni în cuptoare, naziștii și-au făcut mâna pe cărți.” Comunismul apoi, la rândul său, va pune vânjos umărul la distrugerea literaturii și a cărților prin cenzură și prin, în cazul multor scriitori, interzicerea dreptului la semnătură.
Citeste mai multpe optmotive.ro, nr. 152
Sub straturile de onestitate brutală, amestecate cu implicare emoțională și căldură sufletească, Philip Roth ne aduce la cunoștință că părinții fac parte din patrimoniul nostru genetic, sângele lor curge prin venele noastre și, câtă vreme ei respiră, noi avem datoria – fiecare după propriile puteri – să le fim alături, să îi cinstim și să nu-i uităm.
Citeste mai multîn Ziarul de Iași
Până şi numele „Othello”, observă Adrian Papahagi, cu erudiţia-i cunoscută, ar putea la limită să sugereze o dualitate pernicioasă. Vocabula ultimă ne trimite la grecescul telos (ţel), arătând latura înaltă, nobilă a lui Othelllo (p.13), scopul său pur de a se integra marii societăţi europene, dar, simultan, sugerează şi posibila „josnicie” a eroului, dimensiunea lui sălbatică, barbară, prin silaba lo, aluzie la low, în engleză, mic, josnic, chiar ticălos (p. 17). Între aceste extreme se zbate personalitatea temutului militar care visează civilitatea, principialitatea şi aristocraţia lumii de adopţie, sfârşind totuşi (e drept, prin manipularea perversă, derulată de Iago) în barbaria, malignitatea şi sălbaticia lumii de provenienţă (unde, necruţători, îl plasau toţi, oricum, încă de la început – „Fericirea nu poate continua, fiindcă e clădită pe hybris. Chiar ajuns aici, în vârful piramidei, Othello tot un maur rămâne”, sintetizează Papahagi elocvent tragedia personajului la pagina 18). La fel de bine prinse sunt şi celelalte două figuri centrale ale textului, Desdemona şi Iago. Cea dintâi („Disdemona” în povestea iniţială, a lui Cinthio) joacă rolul unei „oglinizi” psihologice pentru Othello în iubirea ei, nevoia de acceptare a maurului de către elitista congregaţie veneţiană luând astfel un contur palpabil. Ucigând-o (pe fondul furiei incontrolabile, rod mai mult al propriei iraţionalităţi decât al artei manipulatorii dovedite de Iago), Othello „se decuplează” de la „ţelul” civilizator (p. 48). Şi Iago constituie pentru maur o „oglindă” a acceptării, la rându-i însă aparentă, ducând la aceeaşi (auto)distrugere inevitabilă. Iago „îl ucide” pe Othello, „otrăvindu-l” prin vorbe, „prin ureche”, după cum demonstrează, inteligent, Adrian Papahagi la pagina 26. El este „umbra”, cel care, de fapt, „nu este” („I am not what I am.”), conform unei alte analize spectaculoase făcute de autor ulterior (pp. 54-55). O carte excelentă, aşteptată, necesară, destinată studioşilor din România, atâţia câţi vor mai fi fiind ei..
Citeste mai multîn Suplimentul de cultură, nr. 807
Această analiză, deloc ușoară, a vieții lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, acest fel de a scrie biografia urmărind să-l redea pe Hasdeu cititorilor contemporani este un parcurs pe care George Cornilă l-a împlinit cu succes, fără compromisuri, adăugând propria magie în ecuațiile filelor arhivate atunci când se vorbește, de exemplu, despre iubirea pentru cărți și istoria veche (…) Remarcabila biografie scrisă de George Cornilă redă cititorilor un Hasdeu care, pentru a doua oară, va fascina întreaga lume.
Citeste mai multîn Suplimentul de cultură, nr. 807
Văzând reacții de la cititori din generații diferite, îmi spun că poveștile pe care am ales să le exprim s-ar fi putut întâmpla astăzi sau oricând altcândva. Sunt povești care aparțin foarte multor oameni, iar dacă nu aparțin acelor oameni, aparțin unor oameni pe care ei îi cunosc. Este imposibil să nu găsești ceva cu care să rezonezi în carte. Indiferent cum a fost copilăria ta, indiferent cum ești tu construit ca adult. Aceasta a fost misiunea mea ca scriitor: să am o poveste în care oamenii să poată pătrunde. Pentru mine ca scriitor este important ca cititorul să simtă ceva atunci când ajunge la finalul cărții. Detaliile le pierdem în timp, le uităm, emoțiile nu.
Citeste mai multpe Alecart
Curajos, hipnotic, dur până foarte aproape de limită, amestec de șarjă și de cinism care accentuează realismul, nu îl deconstruiește, nefăcând niciun fel de concesii, Specii e un construct perfect articulat, în care structura narativă, secvențialitatea și contrapunctul, perfecta tăietură a cadrelor și capacitatea de a reda din câteva linii atât psihologia personajelor și mecanismele care le pun în mișcare, cât și imaginea unei lumi în egală măsură putrede și strălucitoare, rapace și derizorii creează senzația de viață vie, adevărată, imposibil de stăvilit. Un amalgam de instincte și de acțiuni terifiante prin naturalețea cu care sufocă orice posibilitate de a fi altfel. Lucrat parcă în filigran, cu o osatură puternică și o tehnică desăvârșită, romanul oferă deopotrivă imaginea vieții în desfășurarea ei convulsivă și imaginea cadrului/ a formei care cuprinde perfect și reflectă această viață.
Citeste mai multîn Cațavencii
Specii e o frescă satirică a contemporaneității autohtone, compusă aluvionar, cu schimbări imprevizibile de perspectivă și de ritm. Relatarea indirect liberă, în care autorul se pliază după vocile personajelor, trece proba autenticității convingător și mai ales într-o formulă personală. Că Fulaș are ureche de prozator realist, asta a dovedit-o încă de la primele sale romane în care citează expresiv limbajul curent al străzii și se descurcă plauzibil și cu jargonul declasaților. Aici însă romancierul lucrează pe mult mai multe voci, pe care le stăpânește fără efort.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1151
Ca și volumele anterioare, și Tatăl meu la izolare (2021) poate fi considerat o satiră – în sens etimologic, de satura lanx, platou plin de alimente din abundență –, în care descoperi o mare varietate de forme narative și tipologii umane, căci Teodorescu reconstituie istoria socio-politică și culturală a anilor ’50, pornind de la mărturiile părinților și de la câteva date sumare despre tatăl său, aproape un necunoscut pentru el, în anii copilăriei și ai adolescenței. (…) Tatăl meu la izolare este povestea sistemului carceral construit de puterea comunistă și a modului în care acesta a distrus destinele oamenilor, modificând personalitatea unora și strivindu-i fără scrupule pe cei pe care nu reușea să-i supună. Atent la detalii, stăpânind registre diferite ale limbajului, Cristian Teodorescu se dovedește un maestru indiscutabil al portretului literar, care știe să pună în echilibru perfect comedia tăioasă, tragedia și concizia aforistică, într-o construcție narativă de mare originalitate.
Citeste mai multîn Dilema Veche, nr. 989
După experiența îndelungată a prozei SF, cu romanul Sevraj Liviu Surujiu vrea să se înscrie și-n galeria noir sau măcar în cea policier de bună calitate. (…) romanul său se citește cu destul aplomb. Din acest punct de vedere, riscul de-a se juca cu limitele ficțiunii și cu cele dintre ceea ce presupunem că e viața și moartea unor personaje a fost unul cu rezultat pozitiv.
Citeste mai multîn Dilema Veche, nr. 989
Cinematografice, dinamice, inteligente, dure și duioase, comice și violente, mimând anticalofilia în folosul narativului pur, poveștile din Definitiv. O trilogie chiar marchează un punct notabil în proza românească de azi.
Citeste mai mult