Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
În Revista Viața Românească. nr. 7-8/2026
O nouă ultimă zi de O. Nimigean e „cartea unui an” (2012), după cum Ulise al lui Joyce era romanul unei zile. O poveste a Apocalipsei, cu contururi indefinibile, dar și o însumare conjuncturală a referințelor culturale de epocă. O divină și umană comedie a actualității. Cei patru cavaleri (dürerieni) ai Apocalipsei, tot ei ghizi în acest univers, se pot numi Mateiu I. Caragiale (pe spațiul infernal autohton); Céline, invocat din oficiu, ca reper absolut; Joyce – expertul straturilor de stiluri, dar și Julio Cortázar, pentru secvența pariziană, Șotronul său fiind busolă sigură pentru cititorul… debusolat.
Citeste mai multÎn Revista Ramuri, nr. 7/2026
Volumul Elefant şi alte povestiri reprezintă din această perspectivă diacronică a creaţiei lui Raymond Carver un apogeu al stilului său minimalist, esenţializat. (...) Povestirile scurte ale lui Raymond Carver sunt exerciţii de luciditate în faţa tragicului obişnuinţei până la atingerea limitei, o privire în profunzimile psihologice spre a descoperi valenţele trăirii la limită.
Citeste mai multÎn România literară, nr. 33-34/2026
În acest roman, există o discuție interesantă despre configurarea unui profil identitar pe care-l propun doi termeni „basarabean” și „moldovean”, în parte proiecția ideologică a ocupantului, în parte, încercarea de autodefinire a moldo-basarabenilor în raport cu identitatea românească. Pentru că Moni Stănilă sesizează o diferență când deleagă personajelor această reflecție, sesizează accente, și faptul că există în istorie o pondere simbolico-politică a acestor termeni, că există un fel de a fi moldovean/basarabean în care suferința și neașezarea au devenit trăsături marcante, un mod de a sta pieziș în istorie, la răscruce de vânturi. Într-un fel, romanul dobândește forma unei psihodrame în măsură să vindece traume printr-o repunere a lor în discurs, printr-o conștientizare a lor, printr-o expunere a lor la scenă deschisă. Iar Moni Stănilă se achită cu succes de acest lucru
Citeste mai multÎn Observator cultural, nr. 1318
Un studiu care se înscrie în eforturile întreprinse în ultimele decenii de Statul român și de către cercetători de a aduce noi mărturii, noi documentate despre Holocaustul din România este semnat de trei nume mai puțin circulate prin spațiul public. Marius Cazan, Elisabeth Ungureanu și Irinel Rotariu sunt autorii unei copleșitoare cercetări/narațiuni puse sub genericul 1941. Gropi comune în pădurea Vulturi (Editura Polirom & Editura Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”). Sunt relatate/analizate sub toate aspectele, istoric, politic și juridic, crime consumate cu decenii în urmă. Declarațiile martorilor, coroborate cu documentele de arhivă și probele extrase din teren – detaliile și materialul imagistic prezentat în volum sunt îngrozitoare și nu oricine are atâta sânge rece cum sunt obligați să aibă legiștii și procurorii de caz –, alături de interpretarea lor, nu lasă loc la dubii. Probele criminalistice aduc dovezi sinistre. Autorii unor abominabile crime, ne place sau nu să acceptăm, sunt militari români. Mai multe rânduri de anchete și procese – la intervale mari de timp, imediat după Al Doilea Război Mondial și după 1989, când se reiau cercetările și judecarea faptelor comise – duc la aceleași concluzii. Și vinovații.
Citeste mai multÎn Observator cultural, nr. 1318
Dacă nu este fantastică în adevăratul înțeles al cuvîntului, proza Magdei Cârneci nu urmează în totalitate nici linia onirismului estetic, teoretizat cu mai bine de 50 de ani în urmă de Leonid Dimov și Dumitru Țepeneag. Din perspectiva lui Țepeneag, literatura onirică trebuia să-și asume visul drept „criteriu legislativ“ și să funcționeze potrivit logicii acestuia. Preocupați de reinstalarea literaturii în metafizic, oniricii considerau însă că literatura nu-l poate rosti, ci doar „etala“ (după modelul picturii suprarealiste), apelînd la tehnica așa-ziselor configurații, aglutinări imagistice stranii care reunesc lucruri cît mai îndepărtate din punct de vedere semantic. Preocuparea pentru metafizic este evidentă și în prozele Magdei Cârneci; narațiunile sale urmează adesea logica visului, dar încearcă să meargă mai departe decît oniricii: ea nu se mai mulțumește să „etaleze“ metafizicul, ci vrea să-l trăiască, trecînd în felul acesta de la metafizic la mistic.
Citeste mai multLaPunkt
Jurnalul epistolar este oglinda în care Dostoievski se contemplă şi sunt clipe în care introspecţia sa se încarcă de tensiunea textelor sale. Destinul său este alcătuit din cele două vieţi întrerupte de către fatidica arestare. Cezura biografică devine o linie de fractură estetică şi spirituală. Dorinţa apropierii de poporul depozitar al specificului naţional este himera care îl bântuie.
Citeste mai multLaPunkt
Jurnalul în scrisori este imaginea geniului ce cuprinde energia vizionară. Textele sale trec dincolo de teză, spre a cuceri un teritoriu al infrarealităţii şi al abisalului. Nu gloria de profet durează, ci curgerea tragică a paginilor sale. Viitorul se află cuprins în literatura ce creşte din devorarea de sine.
Citeste mai multÎn Observator cultural, nr. 1318
În mod aproape paradoxal pentru un roman al postmemoriei, textul gravitează în jurul unui maculator în care un supraviețuitor al Celui de-Al Doilea Război Mondial și al lagărelor siberiene își deapănă povestea, nu pentru a-și aminti, ci – spune el – pentru a uita. Jurnalul, care adună fragmentele unei conștiințe devastate de război și prizonierat, reprezintă o încercare disperată de a evacua trecutul prin scris. El contrazice însăși funcția memorialisticii, transformîndu-se într-un veritabil volum de anti-memorii. Bătrînul scrie, firește, mînat de memorie, dar împotriva ei: nu urmărește să lase o mărturie despre ororile pe care le-a văzut și experimentat, ci, dimpotrivă, încearcă să consume trecutul, să-l exorcizeze, să-i anuleze puterea asupra propriei existențe. Totuși, este pe deplin conștient de caracterul iluzoriu al unui asemenea gest. Poate că ceea ce a fost trăit poate fi dat uitării, însă, odată pus în cuvinte – fie ele rostite sau doar scrise –, totul capătă o formă de permanență: „Nu, nu e bine. Lucrurile astea nu trebuie povestite, pentru că așa le fixezi. Sau le acorzi o șansă la supraviețuire.“
Citeste mai multpe scena9.ro
Ceea ce putem ști (trad. Dan Croitoru) e cel mai recent tradus roman al lui, o carte pe cât de complexă și ambițioasă, pe atât de fluidă la lectură. Ceea ce putem ști se anunță ca o ficțiune speculativă – e plasată într-un viitor îndepărtat, după ce pământul a fost zguduit de dezastre climatice și de războaiele pentru resurse care i-au urmat, dar înglobează cu mult mai mult. E un roman construit în jurul eforturilor unui profesor și cercetător literar, Tom Metcalfe, de a da de urma unui misterios poem care nu a fost niciodată publicat, dar care a generat o istorie a comentariilor și posibilelor implicații imposibil de ignorat.
Citeste mai multîn Observator cultural nr. 1317
Pann și lumea lui aparțin unui trecut care nu mai poate fi reînviat, căci a devenit o „ruină venerabilă“ a istoriei, căreia Ion Barbu și Mateiu Caragiale îi vor oficia peste aproape un secol slujba de înmormîntare. Iar cartea lui Cosmin Ciotloș, mai mult decît despre biografia lui Anton Pann, ne vorbește despre inutilitatea oricărui efort de a „rescrie“ trecutul, cu grija autorului pentru fidelitatea reprezentării realiste... Provocator în calitate de critic și istoric literar, Cosmin Ciotloș rămîne la fel de provocator și în calitate de romancier.
Citeste mai mult