Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
pe alecart.ro
Pe unde înoată urechinii e un roman despre zvonuri, deformare, despre orbire și despre manipulare. Despre putere. Despre alterarea adevărului și instigarea la ură. Un roman al nebuniei, al scoaterii din normalitate a unei comunități și al transformării ei într-un sistem monstruos (cu atât mai monstruos cu cât pare nevinovat și se instaurează „firesc”, protejat de autoritatea bisericii și de cea a statului – așa, șchioape și cunoscute ca fiind atinse de cele omenești), care ajunge să dea naștere, să întrețină și apoi să creadă într-o minciună. Propria minciună – o formă de halucinație aproape colectivă, devenită mai puternică decât adevărul – văzut, știut, consemnat. Din care se propagă intoleranța, violența, care conduce la anihilarea celuilalt – devenit pe neașteptate cel diferit, cel străin, cel demonizat, cel care îți vrea răul (deși tu ești cel care face propriu-zis răul), cel care trebuie izgonit, definitiv îndepărtat. Cel văzut ca o amenințare. Cel care merită să moară.
Citeste mai multîn Cațavencii
Multe dintre povestirile sale din Știu pe cineva sunt echivalentul în cuvinte al instantaneelor, câteva – mici poeme în proză, cu final grotesc, potrivit unei estetici a urâtului aduse la zi. În alte câteva, Robert Șerban schițează în câteva pagini poveștile unor vieți. Vieți de oameni pe lângă care treci pe stradă fără să-ți atragă atenția și despre care nu ți-ai putea închipui pentru nimic în lume că au potențial de personaje.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1300
Frank Dikötter (n. 1961) este un istoric olandez, prof de științe umaniste la Universitatea din Hong Kong. Înainte de a ajunge în Asia, a fost profesor la University of London. În 2022, în plină pandemie, scoate un incitant studiu intitulat China After Mao: The Rise of a Superpower, care păstrează același titlu și în varianta românească China după Mao. Ascensiunea unei superputeri (Editura Polirom, 2024, traducere din limba engleză de Dan Bălănescu, cu o prefață pe deplin lămuritoare a subiectului aparținând autorului, care ne-a mai livrat un op incitant și valabil și astăzi, bun de luat la mărunțit, Cum să fii dictator. Cultul personalității în secolul XX (Editura Polirom, 2020). (…) China nu este un stat democratic, este o dictatură, scrie Dikötter fără să-i tremure mâna într-o prefață în care spune pe șleau multe lucruri care nu se spun în spațiul public. Chinez, nici atât. Arhivele au început să se închidă din nou după 2012, odată cu venirea la putere a lui Xi Jinping. Dikötter a umblat peste tot, a scris și trei cărți, Trilogia poporului, despre soarta oamenilor obișnuiți de pe vremea lui Mao. Dictaturile, la fel ca democrațiile, nu sunt înghețate în timp, se adaptează la lumea aflată în schimbare.
Citeste mai multîn Dilema
Când am început să scriu la noul meu roman, Hemiptera, înainte să mă ocup de documentarea propriu-zisă, am făcut lungi plimbări prin cartier, coborând întotdeauna la stația Baba Novac și oprindu-mă câteva minute în fața chioșcului de flori care a existat întotdeauna acolo, la început sub forma unor găleți metalice pline de gladiole, așezate direct pe trotuar. (...) am scris Hemiptera cu gândul la cât de radical se transformă locurile, la câteva secole distanță (uneori și mult mai puțin de atât), la cum se schimbă semnificația lor, valoarea lor simbolică pe o hartă de atunci și de acum. Locuri pustii, mlăștinoase și bântuite de animale sălbatice, transformate în mari parcuri de sector sau în platforme industriale, unele luate în vizor pentru rentabile proiecte imobiliare (unele legale, altele nu), păstrând întotdeauna în adâncurile lor indicii despre identitățile lor trecute. Ele au însă și o altă calitate, ca unele lucruri care, privite dintr-o perspectivă diferită, își schimbă radical aparența.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1300
China nu este un stat democratic, este o dictatură, scrie Dikötter fără să-i tremure mâna într-o prefață în care spune pe șleau multe lucruri care nu se spun în spațiul public. Chinez, nici atât. Arhivele au început să se închidă din nou după 2012, odată cu venirea la putere a lui Xi Jinping. (...) Ni se livrează extrem de amănunțite istorii în anii de austeritate și reformă dintre 1976 și 2012. Un întreg capitol, Masacrul (1989), este dedicat evenimentelor sângeroase din Piața Tiananmen. Din care omenirea a rămas cu imaginea acelui student care, cu brațele goale, oprește o coloană de tancuri. Realitatea, descrisă și analizată pe mai multe zile, este mult mai tragică. Între 2.700 și 3.400 de morți a estimat ambasadorul britanic Alan Donald. Acel cetățean cu două sacoșe de cumpărături în mână a devenit emblematic pentru tot ce s-a întâmplat în China anului 1989. Fotografiile ce însoțesc textul nu sunt mai puțin copleșitoare. Un scaun liber rezervat laureatului Premiului Nobel pentru Pace Liu Xiaobo (la Oslo, decembrie 2010) spune totul despre democrația chineză. Epidemia de Covid a sporit neîncrederea față de Beijing. Din 2021 a început exodul firmelor străine din China. Creșterea economică s-a dublat, dar și datoria externă s-a triplat. Fenomenele demografice au complicat situația, ce va fi după încetarea războiului din Iran, Dikötter nu ne va spune decât, eventual, într-un nou studiu dedicat Chinei de după Xi.
Citeste mai multîn Matca literară
Silex (Polirom, 2024) este o carte pe cât de livrescă, pe atât de lumească. Deşi un adevărat suprapersonaj al acestui conglomerat de naraţiuni, literatura nu are nimic elitist, distant, rezervat unor iniţiaţi. (…) Melanjul de real şi fictiv care compune întreaga carte se aşază sub acelaşi semn al realismului, al verosimilităţii, primind o motivare de ordin clinic: lovitura puternică la cap îi provoacă personajului o pierdere parţială a memoriei, făcându-l incapabil să distingă între adevăr şi închipuire.
Citeste mai multpe citeste-ma.ro
Invitația pe care o face Simona Antonescu, de fiecare dată, cu fiecare nou roman al său, e aceea de a-l transpune pe cititor cu totul în timpul acțiunii, de a-l transforma, pe rând, în martor, în personaj, în emoția ghidată cu meșteșug și atenție. (...) Istoria mare e rescrisă cu ajutorul vieților mici, dar care aici devin din nou importante, semnal esențial într-un timp în care iureșul mișcărilor macro face ca viețile oamenilor să pară doar cifre. Coborârea în cetate e reîntoarcerea la frumusețea fragilă a vieții, la mișcările mărunte care ne compun fiecare zi și care, de fapt, scriu povestea unei vieți întregi.
Citeste mai multpe alecart.ro
Volumul Știu pe cineva, de Robert Șerban (recent apărut la editura Polirom) propune o călătorie prin cotidianul aparent banal al unor existențe care ascund tensiuni, neliniști și lupte lăuntrice profunde. Fiecare povestire funcționează ca o secvență decupată dintr-un flux mai larg al vieții, ca un fragment rupt dintr-un întreg pe care nu îl vedem complet, construindu-se ca o acumulare de trăiri, idei și experiențe ale fiecărui personaj. (...) Gesturi mărunte, replici aruncate în treacăt și situații aparent irelevante capătă, în proza lui Robert Șerban, o semnificație aparte, devenind declanșatori ai unor momente de introspecție, de meditație asupra felului în care se conturează, treptat, destinul uman. Astfel, volumul nu evidențiază poveștile de viață ale personajelor – desfășurate în integralitatea lor -, ci pune în lumină stările, fisurile și momentele de luciditate ale acestora – ale căror sensuri nu sunt însă niciodată dezvăluite pe deplin, cititorul fiind invitat să pătrundă în aceste spații ale incertitudinii și să recompună o imagine mai amplă asupra existenței.
Citeste mai multîn Literomania, nr. 401
Romanul, redus ca dimensiuni şi alert în ceea ce priveşte relatarea întâmplărilor, cucereşte de la primele pagini – şi şochează, în acelaşi timp, mai cu seamă prin unele din atitudinile lui Jack, cel care nu se fereşte să-şi afirme deschis aversiunea faţă de tată. Desigur, nu cu vehemenţa micului James Ramsay din Spre far, romanul Virginiei Woolf, nici cu accentele oedipiene ale lui Paul Morel din Fii şi îndrăgostiţi de D. H. Lawrence, însă cu o claritate uimitoare. De altfel, precizia – uneori de-a dreptul chirurgicală, aşa cum au afirmat unii critici – a tonului narativ caracterizează stilul lui McEwan de la început si până la marile sale creaţii romaneşti, Durabila iubire sau Ispăşire, simptomatic, centrate şi ele, chiar dacă nu în mod atât de evident ca primul roman, pe aspectele destrămării familiilor sau pe cele legate de dificultatea comunicării chiar şi într-un mediu familial aparent stabil.
Citeste mai multîn România litarară, nr. 15-16/2026
După Valentina (2023) și Cartea lui Cezar (2024), Angela Martin revine în actualitate cu un nou roman. Este vorba despre Îngerii de bronz, narațiune apărută în 2026 la Editura Polirom din Iași. Cartea duce mai departe saga familiei Grozescu. (...) Romanul ridică problema dureroasă a dezrădăcinării. Cezar se simte un străin în Aradul modern și se compară cu o fantomă furișată printre pereți. Nu cunoaște pe nimeni, iar oamenii s-au schimbat foarte mult. Aradul a devenit un alt oraș. Urbea lui trăiește doar în amintire. Aflăm că mama lui Cezar a murit la 86 de ani, așa că, în 2007, medicul a vândut casa părintească. De peste tot străbate regretul tinereții pierdute. Deși s-a adaptat la viața de la Viena, reîntoarcerea pe meleagurile natale îl răscolește puternic pe Cezar și declanșează mecanismele memoriei involuntare. La un moment dat, personajul vrea să se apuce de scris, deoarece scrisul este un „suport fundamental pentru perpetuarea memoriei”. Utilizarea unor cuvinte de origine germană și turcă au darul de a potența atmosfera locului. Îngerii de bronz este, cu predilecție, o carte a nostalgiilor și a aducerilor aminte.
Citeste mai mult