Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
În Observator cultural, nr. 1325
(...) plăcerea de-a formula frazele și de-a face textul să curgă doar într-un anumit ritm ține și de felul în care văd eu literatura și rostul de-a scrie. Ideea de-a mă grăbi, de-a povesti aproape oricum și de-a pune accentul mai mult pe story și pe întâmplări nu mă atrage deloc. Trăim, în fond, într-o epocă cu o avalanșă de informații, cu o tehnologie care aproape că-i sufocă pe oameni, cu niște rețele de socializare care îi acaparează pe cei mai mulți dintre noi. Și atunci plăcerea de-a scrie în felul ăsta e și raportarea mea la tipul ăsta de lume și e ca un fel de rezistență. Până la urmă, e scrisul meu și eu decid cum îl fac, că place sau nu place e cu totul și cu totul altă discuție, nu mai e treaba mea. Aș mai spune un singur lucru. Mă atrage teribil să mă joc întotdeauna cu timpul. Timpul mi se pare în literatură un mecanism fascinant.
Citeste mai multÎn Frankfurter Allgemeine Zeitung
Joi, Academia suedeză va anunța câștigătorul Premiului Nobel pentru Literatură. Avem șapte propuneri, de la Gerald Murnane, care duce o viață retrasă, până la Michel Houellebecq, un provocator înveterat. Gabriela Adameșteanu: Răzbunătoarea lui Proust
Citeste mai multÎn Observator cultural, nr. 1325
Moni Stănilă este, cu siguranță, una dintre cele mai originale voci poetice din literatura de dincolo și de dincoace de Prut, dar, cu toate că proza sa nu se bucură (încă) de aceeași specificitate care-i face lirica ușor recognoscibilă, poziția sa de romancieră se consolidează, treptat și sigur, pe măsură ce experimentează diverse formule estetice. După ce a publicat în 2020 Țipă cît poți, o specie de basm contemporan despre confruntarea dintre sine și sine, care cultiva spectaculos psihologicul și fabulosul, ar fi fost de așteptat să exploreze în continuare același gen de îmbinări surprinzătoare. Ultimul său roman, Oase strălucitoare (2026), este într-adevăr un text eterogen, dar de cu totul altă natură.
Citeste mai multÎn Observator cultural, nr. 1325
Cartea asta mai are un atu; pe lîngă observațiile pertinente ale socialului și intuiții de cea mai bună calitate privind raportările la politic, precum și o foarte bună abilitate de a sintetiza tot ceea ce trăiește în note concise, Gorzo are un stil ce nu prea are cum să te lase indiferent. E puțin vetust, intenționat ușor prețios, transferînd acești indici din stilul criticii sale într-o narațiune care nu se poate desprinde de aceste caracteristici definitorii. Acesta mi se pare marele efect de sinceritate pe care îl aduce Gorzo scrierii sale.
Citeste mai multîn Revista Familia, nr. 7/2026
Cine n-a citit cu sufletul la gură o biografie de aproape 1000 de pagini poate face o încercare cu noua carte a lui Mircea Mihăieș și nu va fi dezamăgit.
Citeste mai multîn România literară, nr. 39 2026
ogdan Crețu este unul dintre istoricii literari care au confirmat de-a lungul timpului prin studii foarte serioase din care amintesc Utopia negativă în literatura română (2008), Inorogul la Porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir (2013), Iluziile literaturii şi deziluziile criticii. Noi coduri de lectură, între estetic şi ideologic (2015) și unul dintre acei universitari, nu foarte mulți, precum Mircea Cărtărescu, Mihai Zamfir, Ioana Pârvulescu, Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Cătălin Pavel, care devin romancieri, care nu doar scriu despre literatură, ci simplu, fac literatură. Cornul inorogului (2021), Nichita. Poetul ca și soldatul (2022), Mai puțin decât dragostea (2023), toate aceste romane reflectă un parcurs care precizează o vocație și configurează o identitate literară. Se pot suprapune firesc cele două, știința literaturii și literatura propriu-zisă? Faptul de a cunoatșe domeniul, de a ști contextele istorico-literare și de a fi la curent cu literatura contemporană pare, la prima vedere, un avantaj pe care scriitorul să-l poată folosi, dar același bagaj poate fi îndeajuns de greu ca să nu poată fi transportat sau să inhibe tocmai libertatea pe care literatura o reclamă, să înăbușe tocmai spontaneitatea. Acest lucru nu s-a petrecut cu Bogdan Crețu – un scriitor care știe ce să facă și ca istoric literar, și ca romancier. Romanul său, și fumul se ridica la cer (Polirom, 2026) este neîndoielnic ambițios dincolo de numărul de pagini, 536, care reclamă caracterul său „fluvial“, prin amploarea construcției narative, prin intercalarea a numeroase planuri, prin elaborarea unei rame istorice care include Al Doilea Război Mondial, perioada comunistă cu etapele ei, perioada postrevoluționară, și prin atacarea unor subiecte dificile, cum ar fi Holocaustul. Cu toate acestea, și fumul se ridica la cer nu este un roman istoric și nici o cronică de familie, în ciuda faptului că are în centrul său membrii unei familii, trei generații, bunic, părinți și copiii lor/nepoți. Ar trebui să numim aceste personaje, este vorba de un bunic al cărui nume de familie este Zlot, care a participat la luptele de pe Frontul de Est în cel de-al Doilea Război Mondial și a luat parte ca martor, fără a fi, prin urmare, direct implicat, la represaliile ordonate de mareșalul Ion Antonescu împotriva populației evreiești lipsite de apărare din Odesa și zona limitrofă, ca urmare a aruncării în aer a comandamentului românesc de către partizanii ruși. Acest episod obscur și terifiant al Holocaustului, mai puțin documentat istoric, cum, de pildă, o face indirect Marta Caraion, punând cap la cap documente și memoria bunicilor ei, în Transnistria. Istoria unei familii între Est și Vest 1941-1981, se află în centrul romanului, este abisul său! El reprezintă experiența-limită consemnată în jurnalul acestui bunic, veteran de război, dar și în amintirile sale ca o formă de bântuire, o obsesie permanentizată.
Citeste mai multÎn Matca literară
Vremuri fără răbdare cuprinde toate prozele mele scurte, scrise până acum. Unele nu sunt scurte deloc, dimpotrivă, sunt nuvele mari, în sensul clasic, iar Octavian Soviany, un excepțional comentator literar și un scriitor de prima mână, propune publicarea separată a trei dintre ele ‒ „O plimbare scurtă după orele de serviciu“, „Dăruiește-ți o zi de vacanță“și „Gara de Est“. Ele ar alcătui, împreună, un roman al instituției, unic în literatura noastră. Am fost surprinsă, când mi-a spus, dar poate are dreptate: există o legătură de profunzime între ele și personaje care circulă. Aș vedea însă cele trei texte reunite într-un volum de proză compozită; sau doar ca un ciclu separat,într-o reeditare ulterioară a cărții. Tema instituției se completează, după mine, și cu secvențele din Provizorat.
Citeste mai multpe blog.libris.ro
Ioana Zenaida Rotariu: Cicadele simbolizează sfârșitul, dar și supraviețuirea și, extrapolând, le putem considera și o metaforă a instanței scriitorului. Cum crezi că va supraviețui scriitorul apocalipsei prevestite de noua eră a inteligenței artificiale? Andreea Răsuceanu: Cred că sunt lucruri cu totul diferite, așa că nu se pune problema ”supraviețuirii” scriitorului. Literatura depinde de câteva lucruri pe care AI-ul nu le va putea suplini niciodată: creativitatea, subiectivitatea, personalitatea, talentul literar etc. Cred că atunci când îi ceri AI-ului să-ți scrie o povestire, să creeze ceva, nu acționează decât mimetic, imitând ceea ce ar trebui să fie o operă literară, o operă de artă. Diferența se simte imediat, și cred că, indiferent cât de mult i se vor îmbunătăți performanțele, nu va putea înlocui niciodată creativitatea umană. Pentru că nu are o experiență proprie a lumii, nu are individualitate, corporalitate, nu există ca atare într-o lume despre care ar trebui să scrie/creeze o operă de artă.
Citeste mai multÎn Luceafărul de dimineață, nr. 9/2026
Referindu-mă acum strict la demersurile critice și biografice ale lui Mircea Mihăieș, trebuie remarcat și este foarte ușor de observat că ele sunt foarte rare în istoria literaturii noastre prea puțin atente la autorii străini. (...) Este clar că nu este dat oricui să aibă o asemenea capacitate de adunare, organizare și apoi esențializare a materialului. Aș zice că Mircea Mihăieș este din acest punct de vedere un unicat, un exemplar prețios. Valoarea lui stă și în claritatea și farmecul textului pe care-l produce. Ar fi foarte bine dacă ne-ar mai oferi asemenea volume. Întrevăd semne că s-ar ocupa în mod similar de Philip Roth, ceea ce mi-aș dori, dar poate mă înșel. Cartea lui Mircea Mihăieș este, cu tot subiectul ei cam tenebros, strălucitoare și reconfortantă prin calitățile autorului și nu prin avatarurile straniei eroine pe care și-a ales-o.
Citeste mai multÎn Ramuri nr. 9/2026
Cele aproape 900 de pagini ale cărţii dovedesc nu numai curajul, ci şi tenacitatea unui experimentat investigator literar, care nu se lasă pradă seducţiei până la pierderea judecăţii critice echilibrate. Se simte în tonalitatea lui Mircea Mihăieş înţelegerea umană, compasiunea faţă de problemele psihice ale unei scriitoare admirabile, ba chiar o anumită tandreţe, pe alocuri, dar nu există, în demersul său, nici capitularea necondiţionată şi oarbă a îndrăgostitului maniac, nici escamotarea adevărurilor istorice factuale sau fluturarea ipotezelor radicale, proprii abordărilor ideologizate (Virginia Woolf fiind, fireşte, şi un icon al feminismului, n-a scăpat de asemenea feluri reducţioniste de analiză).
Citeste mai mult