Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
În Observator cultural, nr. 1316
În strînsă legătură cu temele memoriei, ale familiei și ale culturii, Îngerii de bronz este un roman al întoarcerii, care, dacă nu deconstruiește, cel puțin destabilizează mitul revenirii acasă a emigrantului, amintind într-o anumită măsură de romanele lui Milan Kundera, în care romancierul ceh rescria nostos-ul lui Odiseu în contextul repatrierilor celor care au migrat în perioada comunistă, dar ale căror experiențe nu mai au nimic de a face nici cu nostalgia, nici cu regăsirea identitară. Povestea lui Cezar nu este în nici un caz lipsită de nostalgie, dar demitizează cu mult tact imaginea unui Arad idealizat în virtutea distanței și a regretelor care îl macină pe fiul Valentinei. Întoarcerea lui Cezar, care a găsit împlinirea peste graniță, dublată prin antiteză de întoarcerea lui Elif, care, deziluzionată de visul Occidentului, revine în Turcia, are două mize cruciale la nivelul întregului roman: investigația psihologică și studiul de caz sociocultural.
Citeste mai multîn România literară nr. 31/2026
Meritul esențial al cărții lui Răzvan Bucuroiu rezidă tocmai în știința de a etala puternic altitudinea mesajului paulinic, stringenta lui actualitate, eleganta transcendență a iubirii spirituale – agape. Cu atâta căldură vorbește despre „cel mai important din apostoli“, în opinia atâtora, prețuit exact pentru căldura arătată în toate interacțiunile lui cu adepții antici ai lui Iisus Hristos. Afecțiunea sa eternă cheamă și acum omenirea să-și metamorfozeze, prin alchimia iubirii, negativismul, indiferent de timpurile istorice cu care se confruntă.
Citeste mai multÎn Revista Tomis
Romanul lui Moni Stănilă, Oase strălucitoare (Polirom, 2026), ne invită să traversăm un arc interpretativ – sau un arc herméneutique, în termenii lui Paul Ricœur – de la preînțelegere (ansamblul de așteptări și cunoștințe anterioare cu care cititorul intră în actul lecturii) la explicație structurală (voce narativă, alternanță perspectivală, simboluri) și, în final, la o înțelegere apropiată (experiență umană transformată în sens) posibilă prin suprapunerea lumii romanului asupra propriei vieți. Această mișcare revelează un text care nu oferă o poveste liniară, ci o meditație asupra modului în care narativul configurează identitatea în confruntarea cu timpul, memoria și alteritatea.
Citeste mai multÎn Revista Orizont, nr. 7
Viața de după carte este, în cele din urmă, o colecție de povestiri despre cărți, migălos documentate și scrise cu plăcerea digresiunii controlate. Valoarea ei stă în felul în care transformă bibliofilia într‑o metodă de cunoaștere literară. Gheo citește autografele ca portrete, dedicațiile ca diagnostic al unor relații, însemnările ca începuturi de proză, revistele ca fotografii ale unor epoci și ștampilele ca urme ale unor instituții dispărute. Din obiecte fragile, adesea modeste, el reconstituie o istorie literară laterală, mai puțin oficială, dar de multe ori mai vie și mai plină de semnificații.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1315
Cele 15 povestiri ale volumului funcționează, în bună parte, pe efectul placebo, însă aș spune că mai curînd în cazul personajelor sale. Pentru acestea iluziile sînt cele care funcționează ca pastile placebo, iluzii pe care le construiesc de cele mai multe ori singuri și cu care se hrănesc pentru a „vindeca“ ceva din ei: distanța emoțională mamă-fiu, imposibilitatea de a avea un copil într-un cuplu de același sex, dorul de acasă care vine la pachet cu migrația, pierderea unor persoane dragi și altele. Pentru unele personaje, iluziile dispar și apare lupta cu realitatea ori ignorarea ei în favoarea continuării iluziei: Visul American „expirat“ odată cu conserva de foie gras expirată, xenofobia cu care ești întîmpinat în altă țară, recuperarea memoriei, care duce la înecarea amarului în băutură, printre altele. Prozele Adrianei Neagoe ne arată momentele în care „pastila placebo“ nu își mai face efectul.
Citeste mai multîn Dilema (nr. 124/2026)
Ultima carte a eseistului Ciprian Vălcan (n. 1973) e un fel de roman autobiografic în care autorul a dat liber amintirilor din copilărie și adolescență, puse sub titlul Obiecte, fiinţe, himere. Dedicate în cea mai mare parte anilor de viață de dinainte de majorat, poveștile din carte sînt subsumate unei taxonomii esențializate prin cîte un singur cuvînt (Covoare, Pisici, Ceaușescu, Jucării, Fotografii, Mîncare, Cărți, Fotbal etc.), dar mai ales unei perspective ce revizitează primii ani ai vieții cu tot cu privilegiul candorii. Ea surprinde, treptat, odată cu vîrsta, lumea înconjurătoare, cu tot ce a-nsemnat ea în formarea viitorului adult pasionat de cărți și de scris.
Citeste mai multîn Dilema (nr. 124/2026)
Scris ca o intensă confesiune poetică (punctuația e una specifică, la fel și unele pasaje lirice), Viața cu Neluțu e, esențialmente, romanul unei absențe: cea a unui frate mort de foarte mic, din cauza hidrocefaliei și a altor complicații medicale rezultate. Trauma se răsfrînge asupra întregii familii, dar mai ales asupra mamei, o femeie simplă care nu reușește să anabolizeze în timp evenimentul morții premature a unuia dintre numeroșii ei copii.
Citeste mai multMatca
După vastul fragment de frescă a istoriei românilor din Doamna Chiajna, Simona Antonescu își continuă migălosul proces de arheologie literară cu romanul Coborârea în cetate. De data asta nu alege ca personaj central figura unui domnitor, deși Mihai Viteazul ar fi oferit un material narativ captivant, ci o comunitate ale cărei origini nu sunt destul de clare, știm doar că ele coboară adânc în timp. Cetele de juni din Șcheii Brașovului sunt trupe călare, a căror organizare de tip militar datează parcă dintotdeauna – în 1600, când Mihai Viteazul a trecut munții în Țara Bârsei i-a găsit aici, gata să îi jure credință și ascultare. Era în timpul Războiului cel Lung (1593-1606) între Liga Sfântă (din care făceau parte și cele trei țări române, Principatul Transilvaniei, Țara Românească și Moldova) și Imperiul Otoman. Vastul și complicatul conflict avea să continue și după uciderea lui Mihai Viteazul, stingându-se cinci ani mai târziu, fără ca vreuna dintre tabere să își poată asuma victoria.
Citeste mai multFrankfurter Allgemeine Zeitung
O mare povestitoare europeană, care prin propriul destin, precum și prin cel al țării sale, ilustrează ceea ce caracterizează prezentul nostru: Gabriela Adamesteanu, Romanul „Voci la distanță”. Gabriela Adameșteanu este, alături de Mircea Cartarescu, cea mai importantă voce a literaturii române din ziua de azi; ambii sunt considerați candidați serioși la Premiul Nobel pentru Literatură. Iar peste doi ani, România va fi Țară invitată la Târgul de Carte de la Frankfurt. Atunci, Adamșteanu va împlini 86 de ani, dar cine a avut ocazia să o cunoască nu ar trebui să se îndoiască că această micuță doamnă hotărâtă va fi invitata de onoare la evenimentul dedicat țării sale. Dar oare care editură locală va include atunci în programul său romanul apărut recent al acestei scriitoare excepționale, „Vremuri fără răbdare”? De când Adameșteanu a fost descoperită în țara noastră – în 2013, la aproape patruzeci de ani de la debutul ei în proză –, aproape fiecare traducere în limba germană a trebuit să-și găsească o altă editură; mai întâi Schöffling cu romanul de debut „Der gleiche Weg an jedem Tag”, apoi în 2018, când România a fost Țara invitată la Târgul de Carte de la Leipzig, simultan „Andere Bibliothek” (cu „Dimineața pierdută”) și Wieser („Întâlnirea”), după care, în 2021, Aufbau („Provizorat”) și în 2023, din nou, „Andere Bibliothek” cu „Fontana di Trevi”). Acum, Wallstein își face datoria față de Adameșteanu: cu romanul „Voci la distanță”, apărut în original acum patru ani. Această schimbare continuă – care vizează și traducerile, dar la care au lucrat Georg Aescht, Eva Ruth Wemme și, acum, Jan Koneffke, toți mari maeștri în meseria lor - vorbește despre dificultățile de a impune la noi chiar pe cei mai buni povestitori ai unei națiuni literare considerate, din perspectiva germană, „mică”.
Citeste mai multRomânia literară nr. 29-30/2026
Recunoscută ca unul dintre cei mai buni romancieri actuali, dar și pentru excelentele volume de memorii... proza scurtă a Gabrielei Adameșteanu poate părea un exercițiu de digitație, secundar sau pregătitor pentru roman. Numai că, și dacă proza scurtă a însoțit mereu romanul în ceea ce-o privește pe scriitoare, după propria mărturisire, ea i-a deschis alte posibilități de a gândi textul în brevitatea sa sau în orizontul de posibilitate pe care nuvela îl deschide. Totuși, o parte din short story-uri pot fi tratate ca decupaje de roman, adică incorporabile în ceva mai vast. Volumul de față... face punte între un înainte și un după 1989, două epoci care se oglindesc una în cealaltă, cu un provocator plonjeu în epoca pașoptistă la confiniile cu cea fanariotă în curs de destrămare. Majoritatea povestirilor cresc însă din același trunchi al unei explorări a realului pe baza documentului de viață.
Citeste mai mult