Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
în revista Luceafărul, nr. 4/2025
Mircea Mihăieș a realizat o carte interesantă, cu multe observații penetrante, rezultatul unei lucrări impecabile de documentare și interpretare. Putem spune că, în România, Corto Maltese a avut noroc.
Citeste mai multîn revista Familia
E o carte în care am vrut să fac mai mult decât în altele ale mele la nivel de compoziție. Am pornit ca întotdeauna de la personaje și de la poveștile lor. (…) Toate aceste personaje au venit cu propriile lor povești, probleme, și cu propriul lor univers. Pariul a fost să integrez toate aceste fire narative într-o țesătură comună, coerentă, credibilă. Și mi-a plăcut pariul acesta, ba chiar am ridicat gradul de complexitate ducându-mă în zona unui discurs polifonic, pe mai multe niveluri de semnificație. Ceea ce a început ca o provocare a devenit pe parcurs un joc de șotron care m-a absorbit complet.
Citeste mai multîn revista Familia
Marta Petreu face, cu ingeniozitate și competență, corelările necesare între elementele universului filosofic blagian (botezate adesea în stil poetic-metaforic, deși autorul Eonului dogmatic avea la îndemână termeni filosofici consacrați), și sursele sale de inspirație din domeniul noii fizici, pe calea deschisă de teoria cuantică (Planck–de Broglie–Schrödinger–Heisenberg) și teoria relativității. (…) Ce ar mai fi de spus? Eventual un singur lucru: să-i mulțumim Martei Petreu, care prin această carte admirabilă ne-a oferit prilejul de a-l redescoperi pe Lucian Blaga, cel care „a construit o metafizică de poveste” (p. 209).
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1251
După volumul de nuvele Rezervația, care anunța un prozator mult mai stăpân în a-și utiliza instrumentarul dobândit până în acel moment, și o biografie romanțată dedicată lui B. P. Hasdeu, destul de ingenios construită, Silex vine ca o confirmare a unui autor ce se apropie de atingerea unei maturități de expresie. Spun se apropie, deoarece cred că George Cornilă încă își fixează câteva ancore de siguranță în figura unor modele idealizate, de care începe să se desprindă și să-și afirme o mai pronunțată autonomie.
Citeste mai multpe bookhub.ro
După câteva romane și volume de povestiri, cele mai multe traduse și la noi și apărute, în seria de autor, la Editura Polirom, Bernhard Schlink revine în atenția cititorilor săi cu Vârsta târzie (Das spate Leben), o carte emoționantă, scrisă cu acea aparentă simplitate stilistică de care dau dovadă doar scriitorii exersați, o carte despre cum îți poți accepta sfârșitul, dar mai ales ce să faci în timpul care ți-a mai rămas și cum îți iei rămas-bun de la cei dragi.
Citeste mai multîn Cațavencii
Impresia de autenticitate e copleșitoare, sporită și de capitolele Români în Spania cu mesajele lor intracomunitare de pe net, care apar printre poveștile locuitorilor campingului de la malul mării unde s-a stabilit Sofia, într-o rulotă prăpădită alături de mulți alții, din toată Europa, unii în vacanță, cu autorulote pricopsite, cei mai mulți eșuați acolo pentru totdeauna, ca în Azilul de noapte al lui Gorki. Sofia, care lucrează în camping, e una dintre cei ce se întorc de unde au venit. Ajunsă la vârsta pensiei, românca nu s-a acomodat până la capăt acolo și vorbește tot prost spaniola. Dar după douăzeci de ani în diaspora, când o dă pe românește, Sofia amestecă în ce spune cuvinte din țara de unde urmează să plece, în această poveste memorabilă despre oameni care nu mai sunt nicăieri acasă.
Citeste mai multpe contributors.ro
La fel ca întreaga mea generație, am fost absolut convins că vina, întreagă și totală, aparține numai și numai regimului comunist, în varianta lui locală („național-comunism”, cum i s-a spus ulterior). Dar, după lectura volumului În căutarea românului perfect. Specific național, degenerare rasială și selecție socială în România modernă, de Marius Turda (editura Polirom, 2024), convingerea mi s-a făcut țăndări. Pur și simplu, boala care a dus la tripleta „origine sănătoasă – decreței – orfelinatele groazei” e mult mai veche decât național-comunismul. Autorul îi plasează începuturile în a doua parte a secolului XIX, dar mai importantă decât cronologia îmi pare natura acestei boli: crearea statului național a implicat crearea unei rase. Sună teribil? Chiar este. Intelectualii s-au crezut îndreptățiți să ofere tânărului stat o rasă pură de oameni, de ființe umane, numite „români”. Acești români nu existau încă, așa că trebuiau creați, făcuți, fabricați din ceva. Acel ceva trebuia întâi găsit, apoi prelucrat până la obținerea produsului finit, pe care îl aflăm încă din titlu: românul perfect.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1251
Nu știu dacă voi ajunge vreodată prin acele ținuturi – numai când citești de una, alta îți vine să mai pui ceva pe spate, aud vocea bunicii mele… –, dar mi-a făcut o mare plăcere să descopăr o oază de umanitate în mijlocul unui imperiu al zăpezilor și frigului. De crapă pietrele. Al bucuriei de a fi. O lecție despre cum trebuie să ne bucurăm de orice clipă de viață. Dincolo de mărirea pensiilor și noile reglementări legate de consumul de energie electrică.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1251
Barrett rămâne fidel unui stil narativ direct și realist, care este prezent și în proza scurtă care l-a consacrat, dar dovedește o capacitate mare de a reda complexitatea relațiilor interumane și a atmosferei claustrofobe din Ballina, acolo unde, pentru personajele sale, pare că nu există vreo șansă de scăpare. Totodată, umorul negru adaugă o dimensiune aparte narațiunii sale, pentru că aduce în discuție problemele unor locuri mai puțin explorate ale Irlandei, iar intriga construită în jurul personajelor, pe parcursul unui singur weekend, creează o imagine veridică și adesea brutală a vieții cotidiene în comunitățile mai puțin favorizate social.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1251
Este greu de spus în ce măsură proza lui Bogdan Răileanu ține de lume și în ce măsură ține de poveste. Eu tind să cred într-o interșanjabilitate, deși aduce mai degrabă a imbricare, făcută exemplar, atât cât să infirme probabilitatea separării dintre categoriile discutate mai sus. Este adevărat că proza sa nu este în întregime autoficțională, dar, să fiu cinstit, nici nu este lipsită de asta. (…) Pe coperta cărții este reprodusă o pictură de Emanuel Borcescu, cu o menghină în prim-plan. Nu știu dacă conținutul cărții ar fi putut fi exprimat mai bine decât atât. Este de fapt imaginea incompletă a individului tras printr-o menghină. O menghină a minții sale, dacă se poate, care îi strâmtează existența din pricina lumii în care a trăit și trăiește.
Citeste mai mult