în revista Orizont, nr. 9/2022

O lume confuză și perfidă e comprimată în Vremea tatălui, o lume a conjuncţiei dintre adevăr și născocire, dintre realitate și închipuire. Nu e de mirare că Alecu Ancuţescu evoluează schizoid. Cu justeţea preschimbată în mistificare (și invers), criza lui identitară e constant adâncită de inserţii catoptrice. La nivel narativ, rezultatul e o povestire la persoana I, străbătută de imagini dublate - pentru că viaţa lui Alecu Ancuţescu curge simultan în două albii care se confundă. (…) nu există izbăvire pentru Alecu Ancuţescu, alta decât iluzorie și provizorie – prin fabulaţia care completează sau înlocuiește realitatea. Flexibilitatea narativă îngăduită de stilul indirect liber (folosit în proporţie semnificativă) lasă cale liberă schimbărilor de planuri și de voci care, la rându-le, permit injecţii de ficţiune, mit și magie în golurile apărute între perspectivele verosimile. Relativizarea generează continua îmbogăţire a valenţelor combinatorii pe care le au fragmentele de puzzle narativ, bine sudate unele de altele într-o poveste densă și complexă. (…) În atmosfera apăsătoare a eșecului și a disperării, în care se insinuează, totuși, speranţa că ordinea poate fi readusă (chiar și de o forţă supranaturală, ascunsă în apa din Fântâna lui Orleanu), e scrisă cronica unei identităţi schizoide, a unei familii distruse și a unei societăţi dezmembrate — în care răul îmbracă forme invizibile, dar nu mai puţin catastrofice. Un roman credibil despre incredibila ușurătate a destrămării.