Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
în România literară, nr. 8
Vremea tatălui debutează cu umor și parodic, narațiunea dinamică captează cititorul în povestea lui Alecu Ancuțescu care, la 54 de ani descoperă antidotul anxietății în meseria de paznic al celei mai moderne clădiri de birouri dintr-un oraș care este, după toate indiciile, Curtea de Argeș. (…) Programatic, Petre Barbu, conduce istoria recentă din Vremea tatălui spre resurecția voinței elementare, în care tatăl își asumă, după o viață ratată, pentru fiica Oana, responsabilitatea totală. La scara istoriei mari, destinul clădirii, cum aminteam, e metafora României agonice scufundându-se în mocirla prezentului. În Vremea tatălui, Petre Barbu împinge carnavalescul în entropie, acoperind în parabolic resturile tranziției.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1147
Beatris Serediuc pătrunde cu multă finețe în psihologia milenialilor, a generației care s-a maturizat pe fundalul unei dezvoltări societale iluzorii. Donnatela este doar unul dintre copiii cărora le-a fost refuzat dreptul de a copilări în armonie. Așa se face că discursul protagonistei trădează o gamă largă de traume, frustrări, eșecuri, trădări și dezamăgiri internalizate pe parcursul adolescenței. Limbajul franc utilizat în roman, oricât de brutal le-ar părea anumitor cititori, umorul și sarcasmul debordante, precum și viziunea despre viață ale Donnatelei sunt dovada clară că personajul își depășește condiția și răzbate într-o lume guvernată de incertitudini și incorectitudini. Donnatela este, cu siguranță, o carte care merită toată atenția noastră și care sper să își găsească în viitor un public cât mai numeros.
Citeste mai multîn revista 22
Romanul Zabor sau Psalmii este în primul rând povestea unei comunități care nu cunoaște nomadismul, eroul evocă triburi care nu și-au părăsit niciodată locul unde s-au născut și, prin urmare, sunt extrem de conservatoare. După Independență, spune el, nu au mai suferit de foame, dar electricitatea și mâncarea suficientă nu au schimbat mentalitățile. Femeile sunt tot oprimate, dependente total de bărbații din viața lor, de la tată și frați la soț, reduse la izolare perpetuă dacă soțul le repudiază. Neștiința de carte a celor în vârstă este alt flagel, pentru că ei sunt cei care le dirijează viața celor tineri, tineri care merg deja la școală, dar tatăl are drepturi nelimitate asupra copiilor săi. (…) Confesiunea lui Zabor, eroul lui Kamel Daoud, este o pledoarie pentru cunoaștere cum rar s-a mai scris în zilele noastre. Născut într-o cultură milenară, dar având acces timpuriu la cultura modernă a Franței, naratorul (dincolo de care îl ghicim pe scriitorul însuși, revelat în interviuri) ne plimbă printre frumusețile și cruzimile acestei culturi străvechi și o întretaie în mod savant cu digresiuni despre religii și cărți sfinte. O lectură obligatorie și greu de uitat.
Citeste mai multîn Suplimentul de cultură, nr. 802
Donnatela e portretul anilor de tranziție prin excelență. E perioada primilor ani care au urmat căderii regimului comunist, iar Beatris Serediuc a reușit o perspectivă remarcabilă: tranziția prin ochii unei adolescente dintr-o familie disfuncțională, așa cum erau mult prea multe familii acum mai bine de treizeci de ani. Mai mult de atât, familiile se găseau în fața unei realități pe care nu știau cum să o gestioneze: un șomaj în creștere accelerată, o libertate pe care nu o recunoșteau deși o doriseră, un mod de viață în care descopereau că trebuie să învețe să se descurce cu totul și cu totul altfel. Nivelul de trai scăzut al celor mai multe familii devenea un obstacol în calea fericirii. (…) Nu există urmă de îndoială și trebuie semnalat faptul că Beatris Serediuc a scris un roman care, din multe puncte de vedere, lipsea din peisajul autohton al literaturii despre anii de tranziție ai societății românești. Cu ușoare tușe feministe, cu un simț ascuțit al psihologiei emoțiilor, cu un ochi atotcuprinzător al dinamicii familiilor postdecembriste, Donnatela este un roman care merită toată atenția cititorilor.
Citeste mai multîn Suplimentul de cultură, nr. 802
Limbajul violenței, al urii, jargonul acestor documente, poveștile din ele, dar și ceea ce se citește printre rânduri spun totul, ele mi-au inspirat paginile despre familia lui G, transfugul care piere în apele Dunării, o familie care se destramă, rămâne tarată de acest episod nefericit. Aș spune că Vântul, duhul, suflarea este, în primul rând, o carte despre propagarea răului, despre moștenirea traumelor familiale și felul cum acestea ne influențează existența.
Citeste mai multpe alecart.ro
În Voci la distanță ceea ce reconfirmă extraordinara forță a prozei Gabrielei Adameșteanu este faptul că cititorul nu poate discerne în ce măsură privilegiază personajul, realitatea familială, socială, politică recreată sau construcția romanescă. Echilibrul este perfect, distanța se păstrează și ea se traduce în precizie, în soliditate, în tehnică narativă. Toate erau vizibile, categoric, și în romanele anterioare, însă în Voci la distanță echilibrul și sobrietatea vin dintr-un dublu contrapunct: inserția (ușor ironică) a versurilor formației preferate în tinerețe de Anda, ABBA, iar pe de altă parte, distanța pe care o aduce mutele încremenit, pe care ea îl privește de la fereastră, față de toată această zbatere care e viața oamenilor. Înainte de a simți pulsul personajelor, cititorul simte prezența muntelui. Masiv, învăluit în ceață, surprins în lumina înserării sau în răceala răsăritului, cu crestele acoperite de zăpadă, o burtă pietroasă, neclintită, muntele, cu încremenirea lui golașă amintește că singurătatea e doar a oamenilor, că numai ei îmbătrânesc și se urâțesc, se avântă în mereu alte aventuri, cad răpuși de boală, caută să anuleze distanțe, nu își găsesc locul.
Citeste mai multîn România literară, nr. 7-2023
Deși iscat ca proiect cu două decenii în urmă, Dicționarul romanului central-european din secolul XX, coordonat de Adriana Babeți, a apărut abia acum. El întrunește 79 de contributori și discută 256 de romane scrise de 197 de autori în 14 limbi, oferind o privire asupra unei hărți literare de amploare. Decana proiectului îl socotește un „posibil punct de pornire într-o discuție serioasă despre relevanța hărților culturale/ literare în momentul de față“. Desigur, este și asta, căci 14 limbi și peste 256 de romane marchează dens un teritoriu literar pestriț, unde varietatea înseamnă bogăție de resurse. În același timp însă, Europa Mediană rămâne un perimetru flexibil, modificabil în timp ca expresie spațială, asupra căruia s-au exercitat vectori de putere schimbători, dinspre mai multe direcții geografice și exprimându-se în mutații geopolitice redutabile. Nu este de mirare, în aceste condiții, că avem de a face cu un concept cu o geometrie variabilă ce trimite la un teritoriu dintre mări (Intermarium), la o arie geografică străbătută de Dunăre și vertebrată de Carpați din care și România, în integralitatea ei, aș zice că face parte.
Citeste mai multîn România literară, nr. 7-2023
Pandemia a fost, desigur, un eveniment global, care a afectat până și cele mai îndepărtate colțuri ale globului. Însă fiecare țară a reacționat într-un mod propriu, ceea ce a generat spectre diferite de reacții sociale. Miza autoarei Vocilor la distanță a fost să surprindă efectele unui asemenea moment de anomie socială la nivelul individului și, totodată, pe fondul seriei de romane începute cu Drumul egal al fiecărei zile, să insereze aceste comportamente individuale într-un tablou social mai larg. Exponențial, de prisos să adaug, pentru spațiul românesc. (…) Voci la distanță tinde să fie un fel de Dimineață pierdută a epocii pandemice. Gabriela Adameșteanu a alcătuit, din tușe și observații de amănunt, o mică frescă a societății românești în timpuri de molimă.
Citeste mai multîn Caţavencii
Rezervația, prima carte de George Cornilă pe care am citit-o, m-a făcut să regret că nu i le-am citit și pe celelalte, dar mai ales întârzierea cu care l-am descoperit. În cele trei nuvele de aici, Cornilă mi se pare un prozator de mâna întâi, din linia – puțin reprezentată de noile generații – autorilor care (mai) cred în stilul clasic și pe care nu-i incomodează canoanele de odinioară ale genului. Asta fără să-mi fi dat impresia că scrie conform instrucțiunilor de utilizare ori că s-a predat clasicismului fiindcă preferă confortul înserierii aventurii pe cont propriu. Iar vivacitatea versatilității autorului e încă o dovadă că vechile canoane sunt departe de a fi fumate. Mi-au plăcut mai mult nuvelele sale fantastice, cu toate că și povestea unui amor de provincie, între o basarabeancă ultrafrumoasă, care e și superinteligentă, și un adolescent tocilar din Focșani (O vară cu Misha) e cât se poate de „tușantă”, cum se zice mai nou, pe net. (…) Excelent povestitor, George Cornilă, acest moralist sceptic, construiește lumi inventate, pe urmele moraliștilor clasici, pentru a pune de fapt sub lupă, satiric, lumea știută, cu imbecilitățile ei transformate în norme de viață.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1146
Am dat de Potkin și Stubbs, pe care am ținut-o pe masa cu teancurile de cărți din sufragerie cam două săptămâni până să mă apuc de ea, pentru ca mai apoi să nu mă opresc pentru a citi altceva până când nu am aflat ce s-a întâmplat în Peligan City, ce năzdrăvănii rebele mai face Lil Potkin, cum a ajuns Ned Stubbs fantomă, ce s-a întâmplat cu corupția și mafia din oraș, unde sunt detectivii și jurnaliștii de altădată, care nu făceau jocuri politice și care luptau pentru dreptate, cum se va încheia ciudata prietenie dintre o fetiță neînfricată și băgăcioasă de 12 ani, care vrea să devină reporter de investigații, și fantoma unui băiat pe care îl vede doar ea.
Citeste mai mult