în Suplimentul de cultură, nr. 802

Am citit reportaje, mărturii de tot felul (…), fără să-mi dau seama când, a început să mi se contureze în minte nucleul cărții. Cu siguranță că asta s-a întâmplat pentru că, de fapt, am întâlnit aici una dintre obsesiile mele mai vechi, cea a absenței, a dispariției și a felului în care cei rămași în urmă reușesc să o gestioneze. Dar și pentru că voiam să vorbesc despre lumea ultimului deceniu comunist, care ne-a marcat pe noi toți, cei din generația mea, să las propria mea viziune asupra acestor ani esen­țiali pentru ceea ce am devenit mai târziu. Există în noi, cei care descopeream lumea în acei ani, o impresie puternică a lor, care nu se poate să nu-ți hrănească la un moment dat literatura. E firesc deci ca scriitorii să se întoarcă încă, într-o formă sau alta, la „te­ma comunismului“, e o etapă necesară. Însă abia când am ajuns la arhivele CNSAS am avut sentimentul că înțeleg cu adevărat cum era această lume, a cărei ima­gine noi o percepeam cumva atenuată, pentru că prea puțin din cenușiul și răul din afară ajungeau în spațiul protejat și fericit al familiei. Și nici odată cu maturitatea – și informația care a ajuns la noi pe toate căile – nu am avut acces la adevăratele dimensiuni ale dramelor care se întâmplau, abia citind dosarele am înțeles cum stăteau lucrurile. Limbajul violenței, al urii, jargonul acestor documente, poveștile din ele, dar și ceea ce se citește printre rânduri spun totul, ele mi-au inspirat paginile despre familia lui G, transfugul care piere în apele Dunării, o familie care se destramă, rămâne tarată de acest episod nefericit. Aș spune că Vântul, duhul, suflarea este, în primul rând, o carte despre propagarea răului, despre moștenirea traumelor familiale și felul cum acestea ne influențează existența.