Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
în Observator cultural, nr. 1197
Se poate spune cu ușurință că Șoareci și oameni se numără printre cărțile care ar trebui citite într-o viață, datorită următoarelor motive: povestirea este foarte scurtă, ocupând în jur de 150 de pagini, cu o dimensiune a textului ușor de urmărit; astfel, se poate lectura într-o singură zi. Cu toate acestea, paginile sunt încărcate din belșug cu indicii despre viața muncitorilor din Sud, pe care Steinbeck le-a modelat după propria experiență: de la condițiile de muncă și trai la prieteniile dintre fermieri, limbajul folosit, limitările vieții și inclusiv relațiile cu membri ai altor clase sociale și rase încă defavorizate. Toate acestea se împletesc pentru a crea un peisaj veritabil american, în prim-planul căruia doi oameni dau dovadă de o incredibilă reziliență și încredere în drumul lor spre un țel universal uman – de a avea o casă numai a lor, unde să trăiască în tihnă, „din belșuguʼ pământului”. Tocmai pentru că ne regăsim în visul lor, finalul este cu atât mai devastator. Aspectele simple ale vieții de la fermă ne fac să uităm că Șoareci și oameni este, în esență, o lecție despre destin.
Citeste mai multîn revista Ateneu, nr. 654
În Rupturi, George C. Dumitru revizitează, inteligent și cu un umor difuz, mai vechea spaimă a omului în fața tehnologiei, convertind-o într-o satiră a lumii contemporane. Din unghiul unei categorii sociale in fashion, căreia îi înțelege mecanismele de funcționare și pe care o diagnostichează corect.
Citeste mai multîn revista România literară, nr.6/2024
Cele patru versiuni neterminate ale romanului Tozgrec îmbină calitățile scriitorului și remarcabila erudiție a savantului Ioan Petru Culianu. Alcătuind o fascinantă călătorie inițiatică în lumea artelor, a filosofiei și a mitologiei, frag mentele disparate ne lasă să întrezărim ceea ce ar fi putut deveni acest ambițios proiect epic.
Citeste mai multpe filme-carti.ro
Evident că există o dimensiune autobiografică, de exemplu acel sentiment de lașitate pe care-l resimte Adelaida și pe care l-am trăit și eu. Trebuie să spun, însă, că în Adelaida Falcon am inclus alte 15 prototipuri cu istoriile lor. Când m-am simțit pregătită să scriu acest roman, am decis că vreau să o fac prin optica oamenilor simpli care au trăit asta. Nu vorbesc despre personaje politice, despre activiști civici, ci despre cetățeni simpli, care erau nevoiți să fugă din calea a ceva mult mai mare, mai periculos care îi expulza din propria lor țară. (…) Mai degrabă aș spune că e o carte despre fugă, despre disperare. Da, am crescut într-o societate profund matriarhală, înconjurată de femei cu responsabilități casnice și o greutate imensă de dus, zi de zi, dar libertatea lor se termina în stradă. Pentru că da, în regimuri totalitare suferă toți, dar cel mai mult – femeile, în calitatea lor de fiice, surori sau mame.
Citeste mai multpe filme-carti.ro
Provence, ținutul secret nu este doar un jurnal de călătorie, ci mai degrabă un colaj de experiențe, în care autorul ne invită să îl însoțim în peregrinările și căutările sale, bucuriile, speranţele, aventurile, surprizele și descoperirile sale. Toate sunt povestiri captivante dintr-o lume nouă, imersate în exotism, confruntări între mentalități, culturi, sensibilități și tradiții. Provența se dezvăluie ca un loc miraculos, mitic și ultramodern în același timp, captivându-te precum un miraj plin de promisiuni.
Citeste mai multîn revista Familia
Volumul de proză scurtă Bărbatul fără cap al Lavinicăi Mitu este cel mai bun exemplu pentru a ilustra ideea de scris terapeutic sau, ca să folosesc o sintagmă la modă, de a-ți exorciza demonii interiori prin scris. Intime și confesive, textele formează imaginea unei copilării traumatizante, dominate de relația dificilă cu un tată abuziv, dar inducând și ideea de oscilație între acceptarea reacției firești de respingere și dorința eroinei de a-și ierta părintele.
Citeste mai multpe lapunkt.ro
Puţine sunt textele secolului XX care să posede această intensitate sinestezică a căutării timpului pierdut. Rusia pe care o lasă în urmă se strânge în poezia lui Puşkin şi în pulberea tainică a amintirilor. Nabokov ştie, iar” Vorbeşte, memorie” este testamentul acestei iubiri atroce, că despărţirea este definitivă, el ştie că niciodată paşii săi nu vor mai călca pe străzile înceţoşate de iarnă ale Petersburgului, el ştie că mâinile sale nu vor mai atinge zidurile pe lângă care a trecut, copil fiind. Singura Rusie pe care o mai poate salva şi contempla este această Rusie delicată crescută din ţesătura de fraze, această Rusie fragilă şi eternă pe care a dus –o mai departe, dincolo de graniţe şi dincolo de limbi.
Citeste mai multîn revista Familia
Desprinsă, parcă, dintr-o piesă de teatru pusă în scenă de Ada Milea, comică și gravă în același timp, Stela „Enache”, așa cum îi place să i se spună, după numele cântăreței de succes din anii 1980, e o forță. (…) „O poți admira sau o poți detesta”, după cum afirmă Victor Cobuz pe coperta a patra a cărții, însă, cu siguranță, „nu o vei uita”. Nu o vom uita pe Stela pentru că gesturile, corpul, felul ei de a fi în lume sunt și ale noastre, ne aparțin și ne vorbesc în același timp. Apoi, nu o vom uita și pentru că ea este eroina unui roman care ni se oferă atât ca formă de divertisment, cât și ca act de cunoaștere. Stela ne ține în priză, ne face să zâmbim complice și ne familiarizează cu firescul unor gesturi cotidiene pe care romanul le desprinde din carcasa automatismelor, privindu-le cu o curiozitate caldă.
Citeste mai multîn Suplimentul de cultură, nr. 840
Toate povestirile din volum au plecat de la anumite situații, imagini reale sau replici pe care le-am auzit întâmplător în diverse discuții și care mi-au atras atenția. Textul Spre lumină, de exemplu, a plecat de la imaginea cerului de deasupra Rotterdamului, luminat noaptea de niște sere de legume aflate undeva la marginea orașului, după cum mi s-a explicat acum câțiva ani când l-am vizitat. (…) Proza Vezi mâinile mele a avut ca punct de plecare o știre legată de încercarea BOR de a schimba perioada de deshumare de la 7 la 10 ani, motivația stând în efectele consumului tot mai mare de E-uri care împiedică descompunerea cadavrelor. Însă fiecare dintre aceste proze are ascunsă în spate cel puțin încă o poveste care face trimiteri spre cu totul alte zone. Situațiile, imaginile sau replicile despre care vorbeam mai devreme sunt doar niște pretexte pentru a ajunge, de fapt, la adevărata poveste.
Citeste mai multîn Suplimentul de cultură, nr. 840
Într-un stil sobru, neiertător, Christine Angot a urmărit în acest roman incestul ca izgonire din propria viață, ca distrugerea a relațiilor familiale, a gândirii și a limbajului, lăsându-l pe cititor să coboare într-o lume interioară infernală, în care se amestecă nesiguranța, barierele mentale, speranța, negarea, supravegherea continuă a oricărei mișcări, teama de ce va urma, incertitudinea interpretărilor, minciuna, denaturarea adevărului, prefăcătoria ca atitudine generală, ca automatism, nevoia de a se convinge pe ea însăși, nevoia de coerență și de perspectivă, argumentele forțate, relativizarea gravității, complacerea în logica agresorului, îndurarea imaginilor, tăcerea, căutarea cuvintelor, înăbușirea angoasei și a senzației unei vieți ratate, acceptarea neputinței, rușinea, alungarea gândului de a se sinucide, resemnarea, oboseala, tristețea, insomnia, problemele cu mâncarea și obsesia propriului corp, adevărul ca necesitate fizică și psihică, dar și speranța în ciuda tuturor nedreptăților.
Citeste mai mult