pe lapunkt.ro

Puţine sunt textele secolului XX care să posede această intensitate sinestezică a căutării timpului pierdut. Rusia pe care o lasă în urmă se strânge în poezia lui Puşkin şi în pulberea tainică a amintirilor. Nabokov ştie, iar” Vorbeşte, memorie” este testamentul acestei iubiri atroce, că despărţirea este definitivă, el ştie că niciodată paşii săi nu vor mai călca pe străzile înceţoşate de iarnă ale Petersburgului, el ştie că mâinile sale nu vor mai atinge zidurile pe lângă care a trecut, copil fiind. Singura Rusie pe care o mai poate salva şi contempla este această Rusie delicată crescută din ţesătura de fraze, această Rusie fragilă şi eternă pe care a dus –o mai departe, dincolo de graniţe şi dincolo de limbi.