în Suplimentul de cultură, nr. 840

Într-un stil sobru, neiertător, Christine Angot a urmărit în acest roman incestul ca izgonire din propria viață, ca distrugerea a relațiilor familiale, a gândirii și a limbajului, lăsându-l pe cititor să coboare într-o lume interioară infernală, în care se amestecă ne­siguranța, barierele mentale, speranța, negarea, supravegherea continuă a oricărei miș­cări, teama de ce va urma, incertitudinea interpretărilor, minciuna, denaturarea adevărului, prefăcătoria ca atitudine generală, ca automatism, nevoia de a se convinge pe ea însăși, nevoia de coerență și de perspectivă, argumentele forțate, relativizarea gravității, complacerea în logica agresorului, îndurarea imaginilor, tăcerea, căutarea cuvintelor, înăbușirea angoasei și a sen­­zației unei vieți ratate, acceptarea neputinței, rușinea, alungarea gândului de a se sinucide, resemnarea, oboseala, tristețea, insomnia, problemele cu mâncarea și obsesia propriului corp, adevărul ca necesitate fizică și psihică, dar și spe­ranța în ciuda tuturor nedreptăților.