Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
în Observator cultural, nr. 1144
Cele două volume apărute anul trecut prin colaborarea dintre Editura Polirom și UNATC Press conțin textele incluse în cele patru volume ale ediției franceze proiectate de Bazin, care au apărut pentru prima dată în limba franceză între anii 1958 și 1962, acestea conținând structura stabilită de teoreticianul francez: volumul I: Ontologie și limbaj, Cinemaul și celelalte arte, volumul II: Cinema și sociologie, O estetică a realității: neorealismul. Fără îndoială că cea mai influentă dintre teoriile lui Bazin este cea legată de ontologia mediului cinematografic și a realismului cinematografic bazat pe automatismul imaginii de origine fotografică și, prin extensie, cea dedicată argumentelor în favoarea acelor trăsături stilistice regizorale și narative care vin și cultivă natura mediului descrisă în Ontologia imaginii fotografice. La acestea se adaugă textele cuprinse în secțiunea Ontologie și limbaj – cum ar fi Evoluția limbajului cinematografic, Montajul interzis și, evident, textele despre filmele și regizorii-fetiș ai lui Bazin – Jean Renoir, William Wyler, Orson Welles, neorealiștii italieni, pentru a completa ceea ce am putea numi nucleul tare al teoriei lui Bazin despre realism. Însă abia acum adevăratul avantaj al acestei ediții poate fi sesizat. Fiindcă nu există un singur André Bazin. Influența lui Bazin și faptul că el este în continuare discutat și dezbătut se datorează și bogăției și diversității ideilor sale.
Citeste mai multAdrian JICU în revista Ateneu, nr. 642-februarie 2023
Specii se dovedește, în egală măsură, un roman social, care vorbește, fără menajamente, despre lumea recent îmbogățiților, a noii burghezii cu apucături aristocratice, a inșilor pentru care banii nu înseamnă altceva decât un instrument. (…) Specii este un convingător roman postbalzacian, care descrie, amestecând rețeta de succes a unui policier cu formula realismului de odinioară, despre apucăturile societății actuale, reductibilă la câteva tipuri. Am citit cartea pe nerăsuflate și, da!, Fulaș nu se dezminte. E unul dintre cei mai buni prozatori pe care literatură română îi are.
Citeste mai multîn revista Apostrof, nr. 2 (393)-februarie 2023
Lucrarea constituie secvenţa concluzivă a unui ansamblu epic de factură onirică, cu ample volute şi reveniri, cu stranii ambiguităţi ale textului, cu planuri care se întrepătrund neaşteptat şi, nu o dată, par să nu fie legate în mod logic, greu de justificat (ne aflăm, totuşi, pe tărâmul viselor…). Sau, ca să folosim o sintagmă dragă autorului, o incursiune în „regatul subteran al viselor“. Da, visul – acesta este cuvântul cheie al întregii construcţii româneşti, un edificiu grandios, cu niveluri labirintice, voit înşelătoare, cu coridoare întortocheate, camere în penumbră, trepte ce coboară spre beciuri şi pivniţe, în genul romanului gotic, capcane pentru un cititor superficial.
Citeste mai multîn revista Apostrof, nr. 2 (393)-februarie 2023
Las cititorul să descopere pe cont propriu arhitectura complexă a volumului, în care se amestecă şi farsa, şi umorul, şi melancolia, şi fabula, şi parabola, şi secvenţe mai puţin epatante, ca nişte pauze de respiraţie. De data asta Sociu n-a venit cu o partitură inedită, nou e dizainţul/ designul, cum îi spune poetul, felul în care îşi reorchestrează vechea voce, cu modulaţii proaspete pe alocuri, cu scopul obţinerii unui sunet precis, unul compact şi sintetic.
Citeste mai multîn revista Ramuri, nr. 1/2023
Nu ştiu dacă este vorba neapărat despre „cea mai frumoasă carte citită în anul 2022”, dar cu siguranţă este vorba despre una dintre cele mai umane, iar numele autorului nu mai are nevoie de nicio prezentare: Andrei Makine, Prietenul armean (editura Polirom, 2022; traducere din limba franceză de Alexandra Cozmolici). Romanul, distins cu Prix des Romancičres (în 2021), are meritul de a expune o paletă amplă de sentimente, de stări, de situaţii sociale şi politice, atingând o complexitate ieşită din comun, în ciuda faptului că totul – oameni, fapte, întâmplări – este privit din prisma unui adolescent (orfan) de 13 ani care, practic, îşi definitivează formarea ca om prin interacţiunea cu „prietenul armean”.
Citeste mai multîn revista Ramuri, nr. 1/2023
Întreg romanul este al întoarcerilor, un alt fel de Cea care se întoarce, şi, de aceea, naraţiunile par a continua investigarea universului copilăriei pierdute, fără afecţiunea maternă, fiind mediul de referinţă pentru destine tragice. Nucleul iradiant al nefericirilor este mama, cea care nu are puterea de a-şi asuma tragedia morţii fiului. Surorile reprezintă două destine aflate la antipod, dar complementare prin dependenţa de ideea de familie. Este o dependenţă de tragic, pe care scriitoarea Donatella Di Pietrantonio o ilustrează persuasiv, generând interesul pentru lectură. Borgo Sud este cercul definitoriu al captivităţii pentru cei născuţi în afara cercului şi doritori de a rămâne în acest spaţiu. Nu este doar un sens simbolic, este şi o imagine reală. (…) Donatella Di Pietrantonio este o excelentă romancieră care deţine arta atragerii „în cerc”.
Citeste mai multîn revista Apostrof, nr. 1 (392)/2023
Voci la distanţă (Iaşi, Polirom, 2022, 304 p.), recentul roman scris în pandemie de Gabriela Adameşteanu, e probabil cea mai bună carte publicată după Revoluţie a autoarei. Mărcile de forţă ale scrisului ei – fixaţia mărturisită pentru personaj, cuprinderea unui întreg context istoric şi social prin destinele câtorva protagonişti şi faimoasa ureche a prozatoarei, remarcată de critică încă de la Dimineaţa pierdută, capabilă să redea cu fineţe particularităţile de limbaj ale personajelor sale – sunt şi aici recognoscibile. Reuşita romanului vine tocmai din rafinamentul şi echilibrul cu care sunt dozate aceste ingrediente, rezultând, am zice, un distilat complex, căci Voci la distanţă e şi-o carte a familiei, cum remarca Sanda Cordoş, dar şi o carte politică, şi o carte a cuplului, a feminităţii, a memoriei şi, mai ales, a unei vârste, a bătrâneţii. (…) O carte tandră prin ricoşeu, Voci la distanţă este, în esenţă, un roman despre condiţia umană, care nu lasă deoparte niciunul dintre marile/ micile cataclisme ale oricărui destin omenesc: pierderea părinţilor, a partenerilor, adulterul, boala, îndepărtarea copiilor. Iar suferinţa e imanentă, căci, prins în malaxorul vieţii cu variile lui condiţionări, omul n-are prea mult spaţiu de manevră. Anda poate fi oricare dintre noi, în negocierea zilnică a binelui cotidian.
Citeste mai multîn revista Luceafărul, nr. 1 (1151), ianuarie 2023
Ca orice policier reuşit, acesta presupune distribuirea inteligentă a surprizelor. (…) subliniez că, dacă marii clasici au oferit jocuri intelectuale de efect, autorul nostru încarcă armonic soluţia de final cu o binevenită conotaţie morală. Cumva meritându-şi soarta, personajul detestabil al victimei e purtător al moralei fabulei. Una peste alta, acest policier original se detaşează simultan de policierul românesc şi de marii clasici străini.
Citeste mai multîn revista Steaua nr. 1- 2023
Crima de pe podul Garibaldi este un roman despre destine mărunte, fărâmițate și măcinate de epocile mizerabile pe care le străbat. Anii finali ai comunismului nu sunt doar ani de lipsuri (deși romancierul insistă asupra acestora), ci ani în care busola morală dispare pentru majoritatea celor care vor să supraviețuiască fără a înnebuni. Cei care vor să se simtă (cât de cât și relativ) bine trebuie să sacrifice o parte din omenesc. Iar anii de tranziție aduc o sfărâmare totală a valorilor și o consolidare a ideii că plăcerea personală se plătește extrem de scump din punctul de vedere al moralității. Soluționarea morții suspecte de către Martin Breda este o analiză și un verdict asupra vieților mărunte și rătăcite în acest limbo al istoriei. Prin inaugurarea acestei serii polițiste și conturarea acestui cuplu de detectivi, Martin-Maraia, Radu Țuculescu găsește o formulă care i se potrivește foarte bine structural și care îi permite să se desfășoare naratorial, acaparând un gen foarte ofertant. Nu putem decât să așteptăm și să vedem cât de mult se va întinde acest ciclu și cât de iscusit îl va utiliza creatorul său, spre, desigur, plăcerea cititorilor.
Citeste mai multîn revista Ateneu, nr. 641
Proaspăt apăruta lucrare a lui Bogdan Suceavă, Adâncul acestei calme creste. Programul de la Erlangen și poetica Jocului secund, deși un studiu necesar, era puțin probabil să apară. A fost posibil pentru că Bogdan Suceavă este în primul rând un matematician remarcabil, multiplu medaliat în România (de Societatea de Științe Matematice, de pildă) și în țara de adopție, Statele Unite (de Mathematical Association of America, spre exemplu), interesat de cercetările matematice ale lui Dan Barbilian, iar apoi un remarcabil prozator și publicist, de asemenea, multiplu premiat în țară și în străinătate. Prin urmare, îndeplinea criteriile necesare pentru a citi și înțelege modul în care probabil gândea ilustrul matematician și poet român în perioada elaborării volumului Joc secund, modul în care între poetica din Joc secund și paradigma Programului de la Erlangen se realizaseră subtile intercondiționări (…) Matematicianul și prozatorul româno-american contextualizează și se apropie cu volute, cu particularizări ale traseelor celor mai importanți și influenți asupra lui Dan Barbilian reprezentanți ai școlii de la Erlangen, de esența cercetării sale, aceea a identificării paradigmei de gândire a lui Klein, Lie sau Darboux nu numai în studiile matematice, ci și în poezia pe care a semnat-o Ion Barbu, pe care ar trebui să o înțelegem ca extensie sau caz particular de aplicare a liniilor de forță ale gândirii sale, nu ca direcție principală de acțiune.
Citeste mai mult