Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
în revista Familia
În anul 2017, după o carte-poem și trei romane, Ana Maria Sandu (n. 1974) publica primul ei volum de povestiri, Pereți subțiri, o colecție omogenă tematic de șaptesprezece povești amplasate într-un mic bloc bucureștean, în care viețile și istoriile personajelor colocatare comunicau, în diverse feluri, prin pereții subțiri ale celor patru etaje. Tot despre intimitate și formele ei variate este vorba și în cele șase povestiri ale acestui volum a cărui supratemă sunt relațiile de cuplu. (…) Cele două conuri de semnalizare de pe copertă funcționează din plin, întâmplător sau nu, căci fiecare proză expune, mai mult sau mai puțin previzibil, o anume formă de blocaj în traficul de cuplu.
Citeste mai multpe citestema.ro
Cu tente utopice, povestea imaginată de Maryse Condè va fi un deliciu pentru cei care privesc literatura ca pe un joc în care imaginaţia deţine rolul principal. Totuşi, scenariul prestabilit de paralela cu Noul Testament a impus textului anumite limite care nu aveau cum să nu afecteze imprevizibilul. (…) Finalist al International Booker Prize 2023 şi recompensat cu Premiul Noii Academii Suedeze pentru Literatură (Premiul Nobel alternativ) 2018, romanul Evanghelia după Lumea Nouă trece prin toate temele pe care le-a tratat de-a lungul timpului această mare scriitoare: inegalităţile sociale, moştenirea colonialismului, sclavia şi problemele generate de diferenţele de rasă şi religie.
Citeste mai multpe omiedesemne.ro
Volumul Salvatorii, recent semnat de Ana Maria Sandu, adună câteva povestiri care vorbesc despre fragilitatea umană, despre paradoxala anatomie a iluziei, despre tot felul de situații de un comic parcă ușor crepuscular. Aceste proze inegale ca întindere și ca valoare se susțin prin flerul intuitiv al naratoarei, deosebit, capabil să surprindă, dincolo de învelișul evenimențial, arhitecturile nevralgice ale unor existențe în cuplu sau individuale, fluctuațiile senzoriale, dezamăgirile și speranțele, parcursul sinuos al anumitor situații limită.
Citeste mai multîn Cațavencii
În țesătura densă a textului, cu evenimentele din istoria mare urmărite în amănunt și cu intrigi de tot felul în care îi vezi la treabă pe protagoniști, toate aceste citate din jurnalele zilnice funcționează ca niște momente de respiro pentru cititor.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1244
Autorul american reface un întreg dosar al relațiilor dintre el și profesorul său. Cu trecutul lui Mircea Eliade pitit în anii – mulți, puțini, un sentiment de vinovăție a rămas – de aderență la ideile legionare, cu prezentul unui material documentar dăruit de Culianu în 1991 profesorului Mark Krupnick, care, la rândul lui, înainte de a muri în 2003, i le dăruiește lui Bruce Lincoln. De aici și povestea acestei cărți alcătuite din reconstituirea întregului dosar, cu textele lui Eliade de acum câteva decenii și impactul lor într-o posteritate în care Ioan Petru Culianu încearcă să se situeze corect între propria-i conștiință și memoria unui profesor mult admirat. Între adevărul ascuns în articole vechi de decenii și viața unui om care a vrut să fugă de propriul lui trecut. Care mereu a venit din urmă. Asasinarea profesorului Ioan Petru Culianu este oribilă. Ca și acele pete din trecutul lui Mircea Eliade. Fără să fie justițiar, Bruce Lincoln încearcă să fie drept. Inclusiv cu propriile-i opțiuni. Cine are dreptul să judece? Adevărul iese la iveală oricum. O carte care nu știm dacă va produce polemici, dar merită a fi citită cu atenție.
Citeste mai multpe bookhub.ro
Plasată în intervalul dintre biografie și ficțiune, adică niciodată una sau alta până la capăt, cartea asta se dovedește un prilej de a face salturile necesare de la observații mărunte la generalizări filosofico-moralizatoare. La Persoana întâi singular poate scrie oricine, cu o condiție minimală, pe care o întâlnim și la Borges, în fabula Catoblepasului: să fie dispus să accepte confuzia frecventă dintre instanțele narative și consecința ei proximă – neputința de a preciza cine este cu adevărat eroul acestor întâmplări. Literatura se hrănește simbolic cu sângele și carnea autorului.
Citeste mai multîn revista 22
Ce am învățat de la Graham Greene, o istorie de familie (Polirom, 2024) este, în același timp, romanul unui fiu, al unui fanatic al lecturii și al filmului, al unui „fricos”, cum singur se descrie Andrei Gorzo, dar, înainte de toate, e romanul unui scriitor pe care îl descoperi ca pe o revelație. Pare că, prin romanul acesta, scriitorul a funcționat, până acum, „sub acoperire”, în calitatea sa de critic și istoric de film. Încă nu îmi dau seama ce răscolește cel mai tare în carte, povestea, pe cât de incredibilă, pe atât de tragică, a tatălui autorului, relația (complicată, ca toate astfel de relații) dintre tată și fiu, pasajele detaliate de comentarii despre romanele lui Graham Greene, care te determină să reiei la citit, in corpore, creația scriitorului britanic, sau nesfârșita iubire care se subînțelege din paginile autobiografice.
Citeste mai multpe fictiunea.ro, nr. 203/113
Dublu autoportret de Varujan Vosganian este o carte densă și profundă, dar nu este un roman, pentru că această încadrare asociată ficțiunii ar duce substanța cărții în derizoriu. Întreaga lectură mi-a dat senzația că țin în mâini o oglindă neagră care ne destructurează amintirile despre zilele tragice din decembrie 1989, dacă le avem, și nu lasă loc niciunei amăgiri. (…) O carte-document și un autoportret literar.
Citeste mai multîn România literară, nr. 6-7/2025
În linii mari, textele din volum analizează prima jumătate a secolului trecut, cu un accent special asupra interbelicului, dar există incursiuni deloc de neglijat și în istoria secolului al XIX-lea, după cum în lucrarea lui Marius Turda întâlnim și referiri la perioada comunistă, inclusiv la regimul Ceaușescu cu a sa politică pronatalistă agresivă. Ca demers, cartea de acum se înrudește cu debutul editorial românesc al lui Marius Turda – Eugenism și antropologie rasială în România, 1874-1944, cuvânt înainte de Sorin Antohi, Cuvântul, 2008.
Citeste mai multîn România literară, nr. 6-7/2025
Am citit pe nerăsuflate cartea lui Andrei Gorzo, Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie ca pe un roman bun, știind foarte bine că nu este chiar un roman, dar beneficiind de o dinamică existențială mobilizată, în parte, de energia ficțiunii. Ficțiunea, Andrei Gorzo și-o ia direct din romanele lui Graham Greene și din ecranizările câtorva dintre ele, dar, cumva, și din viața tatălui, care, dincolo de pasiunea, de altfel împărtășită, chiar inculcată fiului față de romanele și filmele de spionaj, pare să-și facă din viață, uneori cu concursul unor împrejurări ostile, o versiune romanescă în stilul lui Graham Greene. Altfel, cartea lui Andrei Gorzo este o autobiografie în care este topită biografia tatălui, personajul central al ei, alături de biografia lui Graham Greene, dar și un eseu despre opera autorului britanic. Este un eseu bazat pe o solidă documentare, la rândul său metabolizat, intertextualizat (auto)biografist în stilul atât de personal și percutant în care autorul își redacteză reflecțiile despre film pe blogul său intitulat „Lucruri care nu pot fi spuse altfel”.
Citeste mai mult