în România literară, nr. 34-35

Situate, temporal, în ultimele două decenii de dictatură (mai puțin ultima proză și textul-confesiune de la finalul volumului), prozele Veronicăi D. Niculescu nu vădesc vreun sâmbure tezist din orice unghi am privi fructele lor. Personajele sale, majoritatea tinere, ba chiar și un motan, precum în proza Zei, se bucură, se îndrăgostesc, comunică ocolind vitregiile timpului, învață intimitatea prin limbaj și suferă pe măsura celor revelate în cuvinte și, din cuvinte, în memorie. Căci aceasta este, aici, preocuparea principală a Veronicăi D. Niculescu, care-i duce mai departe lui Nabokov, inclusiv din postura de traducătoare, grija pentru însăilarea coridoarelor amintirii.

Related products

Produs adăugat la favorite
Consimțământ pentru cookie-uri