Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
În Observator cultural, nr. 1302
Newman remodelează destinul unui personaj enigmatic pe care îl păstrează în liniile trasate de Orwell; nu o schimbă pe Julia moralmente – din contră, îi potențează trăsăturile negative (promiscuitatea, arivismul, lipsa de scrupule) –, dar îi dă tărie de caracter. Julia este o ființă socială, o muncitoare devotată, de un optimism debordant. Dorința de a se face plăcută bărbaților este echivalentă cu dorința de a supraviețui, dar și de a expedia anxietatea și frica. Newman nu face altceva decît să completeze spațiile goale din portretul personajului, pornind de la singurele coordonate biografice date de Orwell: „Julia avea douăzeci și șase de ani. Locuia într-un cămin împreună cu alte treizeci de fete […] și lucra, după cum ghicise el, la mașinile de scris romane, în Departamentul de Ficțiune. […] Avusese prima ei escapadă amoroasă la șaisprezece ani, cu un membru de partid de șaizeci de ani, care apoi se sinucisese ca să nu fie arestat.“
Citeste mai multîn Cațavencii
În povestiri recunoști stilul sofisticat din romanele ei, iar lumea și personajele lor sunt cam aceleași ca în Să ucizi o pasăre cântătoare și în Du-te și pune un străjer. (...) Cele mai multe dintre ele au loc într-un orășel din Alabama, Maycomb, nume sub care Lee a deghizat Monroeville, orașul ei natal. De altfel, în povestiri apare nu numai orașul din sud în care a copilărit scriitoarea, ci sunt prezenți cu alte nume sau chiar cu numele lor frații și surorile ei, prietenele și chiar și profesoarele pe care le-a avut la școală. Mici întâmplări din copilărie, care chiar au avut loc, apar în povestirile ei, la fel cum în povestirile newyorkeze Lee relatează despre propriile sale experiențe din Manhattan unde se dusese să scrie și să publice. Dacă încerci să le rezumi descoperi că cele mai multe dintre ele reacționează ca nisipul strâns în pumn – îți scapă printre degete. Sau, cum spune scriitorul din nuvela lui Capote, Mic dejun la Tiffany, când Holly Golightly îl întreabă despre ce sunt povestirile lui: sunt povestiri care nu se pot povesti. Toate sunt scrise impecabil și aproape toate au umor de o finețe specială.
Citeste mai multpe contributors.ro
O istorie a Rusiei vorbește despre controversele referitoare la origini, intră în intimitatea domniei marelui cneaz Vladimir și a istoriei Rusiei Kievene, insistă asupra unor domnii cheie – acelea ale lui Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a, detaliază momente ale ascensiunii la putere a dinastiei Romanovilor și ale minusurilor acesteia. Era cum nu se poate mai firesc ca cineva precum Orlando Figes, căruia îi datorăm deja menționata carte Dansul Natașei, să fie preocupat de procesul de europenizare a Rusiei, de relațiile acesteia și a conducătorilor ei cu Occidentul. Cu Franța. Cu Napoleon. Și cu Bonaparte, și cu Napoleon al III-lea. Rusia a avut neînțelegeri constante cu Polonia și Ucraina. Iar ele s-au prelungit cam pe toată durata existenței țării. Profesorul Orlando Figes insistă asupra ideii că mai întotdeauna viitorul țării a fost modelat de trecutul ei. Ori de câte ori are ocazia, autorul evidențiază atitudini, detalii comportamentele ale conducătorilor Rusiei din diferite timpuri și perioade istorice care, într-un fel sau altul, au putut fi regăsite în conduita diriguitorilor comuniști și post-comuniști ai țării. De la Lenin și Stalin până la Gorbaciov, Eltîn sau Vladimir Putin.
Citeste mai multîn Cațavencii
Multe dintre povestirile sale din Știu pe cineva sunt echivalentul în cuvinte al instantaneelor, câteva – mici poeme în proză, cu final grotesc, potrivit unei estetici a urâtului aduse la zi. În alte câteva, Robert Șerban schițează în câteva pagini poveștile unor vieți. Vieți de oameni pe lângă care treci pe stradă fără să-ți atragă atenția și despre care nu ți-ai putea închipui pentru nimic în lume că au potențial de personaje.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1300
Frank Dikötter (n. 1961) este un istoric olandez, prof de științe umaniste la Universitatea din Hong Kong. Înainte de a ajunge în Asia, a fost profesor la University of London. În 2022, în plină pandemie, scoate un incitant studiu intitulat China After Mao: The Rise of a Superpower, care păstrează același titlu și în varianta românească China după Mao. Ascensiunea unei superputeri (Editura Polirom, 2024, traducere din limba engleză de Dan Bălănescu, cu o prefață pe deplin lămuritoare a subiectului aparținând autorului, care ne-a mai livrat un op incitant și valabil și astăzi, bun de luat la mărunțit, Cum să fii dictator. Cultul personalității în secolul XX (Editura Polirom, 2020). (…) China nu este un stat democratic, este o dictatură, scrie Dikötter fără să-i tremure mâna într-o prefață în care spune pe șleau multe lucruri care nu se spun în spațiul public. Chinez, nici atât. Arhivele au început să se închidă din nou după 2012, odată cu venirea la putere a lui Xi Jinping. Dikötter a umblat peste tot, a scris și trei cărți, Trilogia poporului, despre soarta oamenilor obișnuiți de pe vremea lui Mao. Dictaturile, la fel ca democrațiile, nu sunt înghețate în timp, se adaptează la lumea aflată în schimbare.
Citeste mai multîn Dilema
Când am început să scriu la noul meu roman, Hemiptera, înainte să mă ocup de documentarea propriu-zisă, am făcut lungi plimbări prin cartier, coborând întotdeauna la stația Baba Novac și oprindu-mă câteva minute în fața chioșcului de flori care a existat întotdeauna acolo, la început sub forma unor găleți metalice pline de gladiole, așezate direct pe trotuar. (...) am scris Hemiptera cu gândul la cât de radical se transformă locurile, la câteva secole distanță (uneori și mult mai puțin de atât), la cum se schimbă semnificația lor, valoarea lor simbolică pe o hartă de atunci și de acum. Locuri pustii, mlăștinoase și bântuite de animale sălbatice, transformate în mari parcuri de sector sau în platforme industriale, unele luate în vizor pentru rentabile proiecte imobiliare (unele legale, altele nu), păstrând întotdeauna în adâncurile lor indicii despre identitățile lor trecute. Ele au însă și o altă calitate, ca unele lucruri care, privite dintr-o perspectivă diferită, își schimbă radical aparența.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1300
China nu este un stat democratic, este o dictatură, scrie Dikötter fără să-i tremure mâna într-o prefață în care spune pe șleau multe lucruri care nu se spun în spațiul public. Chinez, nici atât. Arhivele au început să se închidă din nou după 2012, odată cu venirea la putere a lui Xi Jinping. (...) Ni se livrează extrem de amănunțite istorii în anii de austeritate și reformă dintre 1976 și 2012. Un întreg capitol, Masacrul (1989), este dedicat evenimentelor sângeroase din Piața Tiananmen. Din care omenirea a rămas cu imaginea acelui student care, cu brațele goale, oprește o coloană de tancuri. Realitatea, descrisă și analizată pe mai multe zile, este mult mai tragică. Între 2.700 și 3.400 de morți a estimat ambasadorul britanic Alan Donald. Acel cetățean cu două sacoșe de cumpărături în mână a devenit emblematic pentru tot ce s-a întâmplat în China anului 1989. Fotografiile ce însoțesc textul nu sunt mai puțin copleșitoare. Un scaun liber rezervat laureatului Premiului Nobel pentru Pace Liu Xiaobo (la Oslo, decembrie 2010) spune totul despre democrația chineză. Epidemia de Covid a sporit neîncrederea față de Beijing. Din 2021 a început exodul firmelor străine din China. Creșterea economică s-a dublat, dar și datoria externă s-a triplat. Fenomenele demografice au complicat situația, ce va fi după încetarea războiului din Iran, Dikötter nu ne va spune decât, eventual, într-un nou studiu dedicat Chinei de după Xi.
Citeste mai multîn Matca literară
Silex (Polirom, 2024) este o carte pe cât de livrescă, pe atât de lumească. Deşi un adevărat suprapersonaj al acestui conglomerat de naraţiuni, literatura nu are nimic elitist, distant, rezervat unor iniţiaţi. (…) Melanjul de real şi fictiv care compune întreaga carte se aşază sub acelaşi semn al realismului, al verosimilităţii, primind o motivare de ordin clinic: lovitura puternică la cap îi provoacă personajului o pierdere parţială a memoriei, făcându-l incapabil să distingă între adevăr şi închipuire.
Citeste mai multîn România litarară, nr. 15-16/2026
După Valentina (2023) și Cartea lui Cezar (2024), Angela Martin revine în actualitate cu un nou roman. Este vorba despre Îngerii de bronz, narațiune apărută în 2026 la Editura Polirom din Iași. Cartea duce mai departe saga familiei Grozescu. (...) Romanul ridică problema dureroasă a dezrădăcinării. Cezar se simte un străin în Aradul modern și se compară cu o fantomă furișată printre pereți. Nu cunoaște pe nimeni, iar oamenii s-au schimbat foarte mult. Aradul a devenit un alt oraș. Urbea lui trăiește doar în amintire. Aflăm că mama lui Cezar a murit la 86 de ani, așa că, în 2007, medicul a vândut casa părintească. De peste tot străbate regretul tinereții pierdute. Deși s-a adaptat la viața de la Viena, reîntoarcerea pe meleagurile natale îl răscolește puternic pe Cezar și declanșează mecanismele memoriei involuntare. La un moment dat, personajul vrea să se apuce de scris, deoarece scrisul este un „suport fundamental pentru perpetuarea memoriei”. Utilizarea unor cuvinte de origine germană și turcă au darul de a potența atmosfera locului. Îngerii de bronz este, cu predilecție, o carte a nostalgiilor și a aducerilor aminte.
Citeste mai multîn România literară, nr. 15-16/2026
Avem acum în limba română această formidabilă monografie (traducere din limba engleză de Ionela Ganea și Cristian Stoica, Editura Polirom, Iași, 2025) și odată cu ea, putem spune că un număr de instrumente de bază în studiul lui Augustin (între care și numele savante amintite mai sus) ne sunt disponibile și pot orienta înțelegerea și mai ales vocabularul augustinian în limba română. Însă, această traducere trece dincolo de un simplu act de transfer cultural, întrucât apariția ei în 2025, într-o limbă care l-a tradus și l-a înțeles foarte divers pe Augustin (mă gândesc la traducători precum Lucia Wald, Gheorghe Șerban, Vasile Sav sau Eugen Munteanu, sau la autori de exegeze foarte diferite, precum Anton Adămuț, Marius Cruceru sau Alin Tat), are toate motivele să provoace o discuție principială de orientare a înțelegerii lui Augustin (care în mod natural nu se rezumă la limba română).
Citeste mai mult