Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
pe blog.libris.ro
Greu de încadrat, glisând între comedie neagră și explorare suprarealistă, microromanul lui Saou Ichikawa oferă o experiență de lectură greu de uitat, un fel de terapie prin expunere la contextele inconfortabile dincolo de care se află încercările de asumare în concret a demnității umane.
Citeste mai multîn revista 22
Ce a rămas din tot ce a fost creează un val imens de emoție. Oricât ai fi citit mărturii ale unor femei deținute politic, de la Lena Constante la Oana Orlea, mărturisirile Ninei Moica sunt speciale. Solicitată să vorbească despre ea, Nina Moica le evocă imediat pe colegele ei de detenție, retrezindu-le astfel la viață. (…) Cartea editată de Alin Mureșan și de Clara Mareș este o recuperare excepțională a unei pagini din trecutul comunist care încă ne bântuie, chiar mai mult acum, o rememorare (în lipsa dreptății) a suferințelor celor care nu au îmbrățișat regimul comunist.
Citeste mai multîn România literară, nr. 38/2025
Mai pronunțat bășcălios decât în Cum reușești, viața mea (Polirom, 2024), tonul din Dulce și ieftin (Editura Polirom, 2025) a lui Dan Sociu continuă jocul degajat cu distincția amicului său Schiller, între poezia naivă și cea sentimentală. Deși tentația încadrării sale într-o categorie – program sau crez – există, și se manifestă mai ales în ceea ce privește marota poeziei naive, Sociu e atras de zvâc și momentan la fel cum e de cocoașa sisifică a Tradiției literare. Au fost dintotdeauna prezenți și recalibrați (adică interpretați) la Sociu și Bacovia, și Emil Brumaru, și Bacovia, și oniriștii.
Citeste mai multîn revista Apostrof, nr. 8
În cel mai recent volum de proză scurtă al său Filme româneşti (Iaşi, Polirom, 2024, 151 p.), Dan Sociu campează într-un registru mai radical, unul sarcastic, în care ironia şi autoironia, mărci obişnuite ale scrisului său, trec în grotesc şi macabru. Autorul simte că schimbarea de ton necesită un disclaimer. Cititorul e înştiinţat că naratorul e unul impersonal, deghizat, nu e Dan Sociu, ci o mască, un soi de bufon/nebun, pe modelul rolurilor arlechineşti din cetele de căluşari: „textele de aici sunt scrise de o Proastă, de un Mut”, adică de un personaj „aflat mereu în afara ierarhiilor sau a regulilor”, care e agresiv, caustic, dar păstrat în scenariu, căci necesar. E o convenţie care-i permite autorului să atingă şi acutele turpitudinii şi trivialităţii omeneşti.
Citeste mai multpe alecart.ro
Prietenii mei e un roman despre dezrădăcinare și exil. Despre traumă și construirea unei identități peticite, de care te agăți cu disperare. Printre străini. Nemaiștiind cu adevărat cine ești. Tânjind după casa în care ai crescut, după familia ta, după țara ta, după limba ta. Fugind de ele. Mai întâi ca să-i protejezi pe ai tăi și să fii sigur că rămâi în viață, apoi fiindcă simți că nu te poți întoarce fără a trăi din nou pierderea. De data aceasta a ceea ce ai ajuns să fii. Dorind să fii acceptat, să poți să ai cu adevărat o viață, nu doar să fugi de ceva și să te ascunzi. Nereușind niciodată pe deplin.
Citeste mai multîn România literară, nr. 38/2025
Al patrulea roman al Laviniei Braniște, Camping, aduce în discuție un subiect specific societății postdecembriste: migrația și efectele fenomenului asupra emigranților și familiilor acestora. Firul narativ urmărește ultimele luni, înainte de pensionare, petrecute de Sofia în Spania, în campingul El Titi, unde lucrează pe un post de recepționeră și locuiește într-o rulotă deteriorată. Vizita fiului ei, Robert (24 ani), confesiunea acestuia că pierduse apartamentul cumpărat de femeie cu banii economisiți în străinătate și gândul revenirii într-o țară din care cu douăzeci de ani în urmă fusese alungată din cauze afectiv disfuncționale, o fac pe Sofia să reflecteze asupra propriei vieți. (…) Prin Camping, Lavinia Braniște arată că omul postdecembrist este captiv în spirala istoriei, a determinismului socio-economic și al propriilor alegeri pripite.
Citeste mai multîn România literară, nr. 38/2025
Transnistria. Istoria unei familii între Est și Vest 1941-1981 nu este însă doar o simplă istorie de familie, ci parte din istoria Holocaustului, versiunea sa românească, desfășurat atât pe teritoriul propriu-zis al României de atunci, – astăzi progromurile de la București din 21-23 ianuarie din timpul Rebeliunii legionare și cel de la Iași din 27-30 iunie 1941 inițiat de mareșalul Antonescu sunt amplu documentate în istoriografia și memorialistica românească – cât și pe teritoriul actualei Transnistrii, teritoriu care a devenit, departe de ochii lumii, un „tărâm însângerat” (bloodland) cu termenii istoricului Timothy Snyder. Episodul transnistrean cuprins cronologic între octombrie 1941 și primăvara lui 1942 este terifiant nu numai prin intensitate, cât și prin amploare, între 38000 și 40000 de evrei au fost exterminați. Ceea ce s-a întâmplat în Transnistria atunci însă puțin documentat, recuperabil din câteva istorii orale, din memoria vie a câtorva, foarte puțini martori ai lui, evrei care au supraviețuit.
Citeste mai multpe catavencii.ro
Umor spumos cât poftești, vorbe de spirit galic cu sclipici în pagini încântătoare, personaje excelent conturate, unul și unul (…)
Citeste mai multîn revista Luceafărul de dimineață, nr. 8
Am devorat cartea Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie de Andrei Gorzo (Polirom, 2024). Povestea tatălui, dar și istoria României din ultimii 40 de ani. Lumini, umbre și o anchetă sui-generis, în care autorul găsește similitudini biografice în opera lui Graham Greene. Citatele din opera lui Greene luminează faptele povestite. Andrei Gorzo e un narator compulsiv, care revine în cercuri concentrice asupra explicațiilor, dar reiterarea e necesară, ține cititorul în priză. Cu o sinceritate apodictică, recunoaște că Greene „ajunsese să-mi fie un fel de tată alternativ”.
Citeste mai multîn revista Orizont, nr. 8
Savantă, generoasă în referințe și generoasă în direcții (efectele New Age-iste ale teozofiei și antropozofiei, paralela dintre avangardism și experimentalism, ș.a), Ultimul avangardist se citește ușor, căci este scrisă cu nerv și prospețime. Cine a fost, până la urmă, Marcel Avramescu? Centrul vieții și al operei sale, la care încearcă să ajungă discursul inițiatic (in-initium, mergere înăuntru-lat.) al comentatorului timișorean e ocupat de o pluralitate de cărări ce se bifurcă și suie spre lumină. Poate că toată această neobosită căutare a esenței, care l-a însuflețit mereu, nu a fost, de fapt, decât o spiralare interioară în „căutarea locului inimii“, asupra căreia scria Vasile Voiculescu în noaptea de Crăciun a anului 1955.
Citeste mai mult