Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
în Cațavencii
Când romanul ține locul istoriei recente și al știrilor necenzurate dintr-o țară atât de agitată și cu o faimă sinistră cum e Venezuela, curiozitatea te face să-i treci cu vederea slăbiciunile. Îl citești ca pe o relatare de la fața locului, cu o aviditate deloc literară. Cu primul ei roman, Karina Sainz Borgo, jurnalista venezueleană care s-a autoexilat în Spania, răspunde chiar din titlu unei asemenea curiozități. Șansa face ca autoarea să aibă și talent, nu numai dorința onestă de a da seamă despre ceea ce se întâmplă la ea în țară. (…) La Caracas va fi mereu noapte, un roman despre cum să pierzi totul, inclusiv ultimul dram de demnitate, și cum să găsești o cale de scăpare dintr-o lume în care au fost anulate drepturile elementare, iar revoluția a ajuns alt nume pentru condamnarea la moarte fără drept de apel a celor ce mai cred în libertate. Un roman al disperării fără leac, pe care libertatea exilului nu face decât s-o adâncească.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1129
Pe urmele celor fără nume (Editura Polirom, 2022, traducere de Nicolae Constantinescu) este varianta românească a unei culegeri, din 2021, de eseuri, articole, povestiri (cumva mixate bine), care se pot așeza cuminte sub genericul povestirieseuri, o culegere editată de Grasset & Faquelle, ceea ce aduce un plus de prestigiu și vizibilitate. Ce conține cartea ne spune însuși autorul, în concisul său Cuvânt înainte. Ce cred: „Ce alte solicitări mi-au trebuit – și-mi trebuie încă – pentru faptul de a fi scris, foarte repede și toată viața, reportaje?“. Reportaje publicate în Paris Match, „povestea nebuniilor mele“. Umblă prin zone de conflict, scrie despre oameni, atrage mereu atenția asupra ororilor războiului, asupra dramei femeilor musulmane, a copiilor rămași fără părinți. Suferința nu e ignorată în numele unui estetism care-i repugnă. Da, îi admiră pe Valéry și pe Mallarmé, dar e mereu alături de Malraux. B.H.L. e un autor care refuză să obosească să trăiască. Nu e doar aventură, ci și un înțeles superior al vieții. Și al morții.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1129
Mihai Buzea e un caz special în literatura actuală (…) temele lui sunt de mare actualitate, fie că e vorba de fenomenul migrației, de exil, de asumarea trecutului comunist ori de mirajul Orientului, de unde simte că vine schimbarea civilizației occidentale. Personajul său narator e unul și același, bravul Mihăiță, care-și spune adesea pe nume (Buzea, care altul) și se identifică fără ifose cu autorul. Romane autobiografice, autoficțiuni, romane-reportaj – toate au în comun un apetit narativ care-l contaminează și pe cititor.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1129
Prin provestea Leilei, Elif Shafak spune povestea multor femei din Turcia care au avut aceeași soartă. 10 minute și 38 de secunde în lumea asta stranie reușește să te transpună în lumea celor puțini, care se zbat să iasă la suprafață.
Citeste mai multpe citestema.ro
Dacă s-ar putea da un premiu doar pentru cât de tranșant poate fi protagonistul narator în literatură, atunci pe podium s-ar afla și acest titlu. Nici de această dată Mihai Radu nu se dezminte. Un roman echilibrat, onest, cu savoarea unui stil care nu încearcă decât să dezgolească artificiile inutile din literatură. Romanul lui Mihai Radu nu e o repetiție, ci un spectacol reușit.
Citeste mai multîn revista Orizont, nr. 9/2022
Unghiul introspectiv și duritatea verdictelor antologiei Fericire (Editura Polirom, 2022), nuanțele obținute prin aluzie și sugestie îi conferă prozatorului George C. Dumitru un avantaj literar competitiv pe o piață post-douămiistă mercantilizată. Cartea ridică un colț al etichetei lipite peste o societate care, ieșită din Cursa construcției socialiste, înaintează, în coloană, spre cele mai înalte culmi ale consumerismului și ale pierderii de repere. Scurtele ei narațiuni ne descriu o realitate fragmentată între crevasele cohortelor generaționale, o societate ce se împrăștie nestingherită, în puncte de interes privat, individual.
Citeste mai multîn revista Orizont, nr. 9/2022
Ceea ce îi reușește lui Mihai Buzea în acest volum este perspectiva asupra prieteniei. Frunza vorbește despre o camaraderie generațională, care făcea, odinioară, suportabilă mizeria socială și care a intrat, postdecembrist, în extincție. Prieteniile se diluează, odată cu anii, rămân în urmă, închise printre filele clasoarelor cu timbre. Problema se pune mai acut pentru cei înstrăinați, care suferă o emigrare dublă: într-o altă țară, într-o altă vârstă. Din firimiturile trecutului „de care, probabil, niciunul dintre noi nu vrem să ne despărțim definitiv” (Matilda), ei se luptă să își încropească, alături de cunoștințe întâmplătoare, cópii ale țării și ale amicițiilor de altădată.
Citeste mai multîn revista Orizont, nr. 9/2022
Imaginea (fotografie, album, poze pe social media, video pe Youtube) se dezvăluie ca temă centrală a cărţii, încă după primele proze. Fotografii alb-negru, din studenţie, și altele făcute la maturitate (în Porţi, uși, ferestre), imaginea absentă și imaginea înșelătoare (în Gonflabil), fotografia interzisă și reconstituită (în Despre dragoste, numai de bine) sunt câteva dintre ipostazele reprezentărilor care întreţin cultura copiei. Sau a simulacrului. Personaje de toate tipurile chestionează și (de)legitimează imaginea, ca depozitar al vieţii persoanei pe care o reproduce: întâlnim intelectuali, corporatiști, soţii nefericite, scriitori, o bucătăreasă care-și face canal pe Youtube ș.a.m.d. — cu toţii prinși într-un vârtej de evenimente când derizorii, când inervate de stranietate.
Citeste mai multîn revista Orizont, nr. 9/2022
O lume confuză și perfidă e comprimată în Vremea tatălui, o lume a conjuncţiei dintre adevăr și născocire, dintre realitate și închipuire. Nu e de mirare că Alecu Ancuţescu evoluează schizoid. Cu justeţea preschimbată în mistificare (și invers), criza lui identitară e constant adâncită de inserţii catoptrice. La nivel narativ, rezultatul e o povestire la persoana I, străbătută de imagini dublate - pentru că viaţa lui Alecu Ancuţescu curge simultan în două albii care se confundă. (…) nu există izbăvire pentru Alecu Ancuţescu, alta decât iluzorie și provizorie – prin fabulaţia care completează sau înlocuiește realitatea.
Citeste mai multîn revista Orizont, nr. 9/2022
Grație harului scriitoricesc (vecin cu „obrăznicia”) de care dă dovadă Alina Nelega, vocea unei mari actrițe poate fi din nou auzită, de data aceasta nu de pe scena Teatrului Național, ci din paginile unui nou op din colecția Biografii romanțate a Editurii Polirom. Marioara Voiculescu. Mareșala teatrului românesc propune o proză densă, scrisă cu talent, plină de miez, centrată pe un parcurs biografic insuficient cunoscut astăzi, pe care până și istoriile teatrului românesc nu îl consemnează îndeajuns. Dincolo de considerabila muncă de cercetare și de recompunere a unei atmosfere oscilante din societatea românească a secolului trecut, meritul de necontestat al Alinei Nelega este articularea vocii Marioarei Voiculescu, surprinsă în perspectivă dinamică, atât la persoana I, cât și la persoana a III-a.
Citeste mai mult