în Suplimentul de cultură, nr. 794

Cititorul vede, străbate ori simte versanți, avalanșe, zăpadă nebătătorită, seri vântoase, o vizuină în care să o iei de la capăt, fără deziluzii, o sticlă de vin și două pahare, trupuri îmbrățișate în timp ce vântul se întețește, pini sălbatici doborâți de vânt, focul aprins, trupurile goale în așternut, atmosfera stampelor japoneze cu contrastul dintre impasibilitatea muntelui Fiji și tumultul valului din prim-planul gravurilor lui Hocusai, zăpada care reflectă lumina lunii, în timp ce senzațiile intense fac uitate abisurile personale: „A avut și o altă senzație, care n-avea legătură cu foamea, vânătoarea, teama, prudența, calculul. Era cea pe care o avea de fiecare dată când ajungea la o creastă și se uita spre o vale nouă. Un fel de încântare, un miros care îl atrăgea chiar mai mult decât al cerbului sau al caprei-negre. Mirosul descoperirii“. Fericirea lupului este un ro­man al frumuseții locurilor dure, îmblânzite de căldura uma­nă. Vremea sobei este și vremea în­țelepciunii, parcă în ciuda neastâmpărului ce însuflețește lupul care își caută fericirea în altă parte, mereu dincolo de următoarea creastă, „luând cu el cântecul unei lumi mai tinere“.