Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
În Dilema, nr. 120
Noul roman al lui Teodorovici pare, la prima vedere, o abordare tăioasă despre intoleranță, fanatism, rasism și stratificare socială, proiectate narativ într-o comunitate rurală din nordul României, în perioada comunistă. Reverberațiile, însă, sînt paradigmatice, adică vin dinspre anii 1970-1980 românești înspre orice fel de prezent, indiferent de cronologie sau geografie. Avem de-a face cu o poveste dramatică despre copilărie și pierderea inocenței, despre confruntarea dintre lumea „celor mari” și lumea „celor mici”, despre omniprezența pernicioasă a unui stat care amplifică marginalizarea celor deja marginalizați, despre conflictul etern dintre „ce se crede” și „ce este”, dintre adevărul salvator și minciuna manipulatoare.
Citeste mai multÎn Revista Orizont
În Hemiptera, Andreea Răsuceanu scrie unele dintre cele mai percutante pagini din literatura română contemporană despre felul în care trecutul își refuză condiția. Acesta respinge închistarea în arhive ori în poveștile de familie și se impune în manieră perfidă, sub forma unui miros vag recognoscibil, a unor zgomote familiare, a unei dureri tăinuite la marginea uitării și a obiectelor lăsate în urmă de stăpânii defuncți. De aceea, romanul de față nu trebuie citit doar ca o nouă piesă din mitologia literară a Bucureștiului, deși este și asta, nici doar ca roman al ciumei lui Caragea, deși paginile istorice sunt printre cele mai puternice din carte. Miza lui mai subtilă stă în transformarea timpului în materie perceptibilă. Pentru Andreea Răsuceanu, memoria devine materială și capătă corporalitate. Hemiptera propune încă din deschidere o gra‑ matică a dezastrului discret.(...) Puține romane recente au știut să spună atât de convingător că sfârșitul vine ca o depunere lentă a straturilor existenței. Hemiptera este romanul unei lumi care supraviețuiește fără să se vindece, o lume în care trecutul rămâne o absență mereu prezentă, ca o lumină întârziată venită de la o stea moartă.
Citeste mai multÎn Revista Apostrof, nr. 6
Simplu la prima vedere, ascuns parcă sub modestia termenilor, acesta redă, în fapt, o sugestie puternică, derivată din chiar experienţa ecleziastică, de preot devotat, a autorului: proximităţi trimiţând, firesc, înspre prezenţa empatică a aproapelui, vieţuirea alături de şi pentru semeni (într-o înţelegere inclusiv christică), şi totodată înspre o aşezare de ordin intelectiv şi spiritual, prin situarea în preajma diverselor personalităţi evocate, a lecturilor multiple şi diversificate sau a faptelor, întâmplărilor pe care le prezintă; mărturisiri, cu reprezentarea a chiar condiţiei confesive pe care o presupune un astfel de tip de scriere, cu redarea deschisă a gândurilor, a reflecţiilor, a convingerilor, a bucuriilor şi a neliniştilor puse, prin intermediul conţinuturilor, în faţa cititorului, odată cu un acelaşi substrat existenţial pe care îl poartă cu sine practica preoţească a autorului. Proximităţi şi mărturisiri este cu adevărat o carte exemplară, desfăşurată cu imaginea şi moştenirea spirituală a lui Steinhardt mereu alături.
Citeste mai multÎn Revista Orizont, nr. 6
O descopăr acum pe autoare, la a doua carte – Placebo (Editura Polirom, 2026), tot un volum de proză scurtă –, surprins de eficiența stilului ei minimalist, de umorul discret și de peripețiile deșucheate. Adriana Neagoe trăiește în Statele Unite, la Boston. A emigrat în 1990, și nu știu în ce măsură a rămas în contact cu fenomenele literare românești din ultimele decenii. Povestirile ei au o energie tinerească și un tempo la zi, păstrând totodată atmosfera ficțiunilor de la finele anilor ’80, începutul anilor ’90. (...) Cu siguranță, emigrarea Adrianei Neagoe a lipsit lumea noastră medicală de un profesionist dedicat, dar, prin întoarcerea ei spre literatură, proza românească a câștigat o scriitoare în al cărei stil realismul de sorginte nord‑americană și dulce‑amarul fatalism autohton sunt strunite de o sensibilitate strict personală.
Citeste mai multÎn Revista Steaua
Andreea Răsuceanu tocmai a publicat un roman excelent care o îndepărtează de trilogia recent încheiată, cea care o adusese în prim-planul receptării noastre critice, un roman care o propulsează printre autorii români de vîrf ai momentului prin originalitate, curaj, profunzime și stil (...) Romanul Andreei Răsuceanu este o performanță notabilă din partea unui autor care se bucura deja de multe laude. Se așază cu grație pe raftul din față al prozei de azi și își așteaptă, spre dialog, cititorii.
Citeste mai multÎn Revista Familia
Nu degeaba îl plac oamenii mei pe Șerban și se bucură când au de lucrat pe prozele lui. Că sunt scurte, asta am zis deja. Dar că sunt, aproape mereu, altceva decât ce par – nu toate, de exemplu „Dispariție în Istanbul” sau „Dar din darul de Crăciun” sunt exact ceea ce par – și că au finaluri surprinzătoare („răsucite”), asta n-am zis. Și mai e ceva ce n-am zis: nu știu cum și nici de ce (mai am de lucrat la partea asta), prozele lui Robert Șerban comunică cititorului bucuria cu care au fost scrise. Ai senzația, citind, că le-a scris ușor, fără strădanie. Evident că nu este așa, dar poate că asta este provocarea prozei scurte: să-ți dea impresia c-o poți scrie și tu.
Citeste mai multLaPunkt
În această cronică rusă a lui Orlando Figes, anul 1991 este un punct de inflexiune: prăbuşirea URSS este mai degrabă a o abdicare decât o revoluţie, iar teritoriul pe care îl eliberează utopia va fi revendicat de putinism. Democraţia nu este, în nici un moment, o alternativă. Vechile elite revin şi din ele se va ridica Putin însuşi.
Citeste mai multÎn Observator cultural, nr. 1310
Raportul, conexiunile și interpretările, variate și multiple, între religie și istorie nu au cum să nu ne fie de folos pentru buna noastră gimnastică intelectuală. Ba pot să-mi reproșez că am neglijat în selecțiile mele lucrări importante, unele cu bătaie lungă, din zona studiilor biblice. Orice lectură din Părintele Stăniloae sau eseurile unor bine înșurubați în subiect precum Sorin Dumitrescu, Andrei Pleșu sau Andrei Scrima nu pot aduce decît un interes în plus. Așa se întîmplă și cu volumul Sfîntul Apostol Pavel. Eleganța iubirii (Editura Polirom, 2026, cu o „Prefață“ elogios-amicală și erudită de Teodor Baconschi). Ce știm și ce nu știm despre Apostolul Pavel? Personaj biblic care se strecoară prin timp și spațiu către noi. Născut Saul, în Tars, din fabuloasa Cilicia, undeva pe lîngă țărmurile Mediteranei, va sfîrși descăpățînat la Roma. Undeva departe în timp. Nu avem o monografie/biografie dedicată Sfîntului Apostol Pavel, ci o elegantă glosă despre viața și călătoriile sale misionare, precum și un îndemn pentru redescoperirea creștinismului autentic. Epistolele Pauline, „ale unui globe-trotter al Evangheliei lui Hristos cu destinația Rai“, cum inspirat îl numește Răzvan Bucuroiu, pot fi recitite cu folos și azi.
Citeste mai multîn România literară, nr. 26/2026
Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf este o carte uluitoare, desigur. Știam demult cât de amplă este deschiderea bibliografică și interpretativă a lui Mircea Mihăieș, trilogia Joyce sau cartea despre Faulkner fiind adevărate monumente critice. Însă aici criticul nu s-a mulțumit să meargă pe căile bătătorite de el însuși. S-a reinventat și, cu această ocazie, a creat o nouă modalitate critică, pe care n-am mai întâlnit-o la nimeni altcineva în cultura română de ieri și de azi. Este vorba de o cu totul neobișnuită hermeneutică narativă, în care interpretarea magistrală a semnificațiilor ascunse ale biografiei sau operei se face printr-un text scris de un mare prozator. Psihodrama se transformă într-un roman pasionant, care are în mod vădit ceva din tensiunea interioară a romanelor Virginiei Woolf însăși. Hermeneutica iese din literatură și pătrunde în culisele epocii și de acolo se întoarce la text, într-o relație care, deși strânsă, are toată larghețea mișcării unui mare roman de analiză psihologică.
Citeste mai multîn Matca literară
(...) chiar dacă vorbim despre un bestseller al Târgului de Carte Gaudeamus, Meserii nerecomandate femeilor pare să se adreseze unei nișe de insideri, celor câțiva pasionați de istoria literaturii pentru care deconstruirea aurei unui Virgil Mazilescu dintr-o perspectivă contemporană generației ’70 poate fi încă incitantă. Nu spun acest lucru ca pe o critică, ci pentru a contextualiza perspectiva istorică a Gabrielei Adameșteanu. Observăm aici un reziduu dintr-un sistem literar apus, când scriitorii puteau fi staruri recunoscute la nivel național, iar boema literară – așa machistă cum era (și încă este…) – avea încă o alură mistică, convertind pe bandă rulantă capital simbolic în diferite forme de prestigiu social care astăzi par imposibile. Așadar, un scop de substrat al cărții este cel de a recupera figuri feminine uitate în aburii misogini ai acestor epoci (Anișoara Odeanu, Cella Serghi, Lucia Demetrius, Ioana Postelnicu, Henriette Yvonne Stahl), printre care Adameșteanu însăși fusese cândva doar „o «tânără speranță», plasată la mijlocul unui semnificativ pluton de prozatoare”.
Citeste mai mult