Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
pe bookblog.ro
Maryse Condé trage însă un semnal de alarmă, strecurând aproape obsesiv în Evanghelia după Lumea Nouă trimiteri la colonialism și la barbariile care au rezultat din el, neuitând însă să menționeze de mai multe ori și ororile care se petreceau în America de Nord nu mai departe de acum 70-80 de ani (cu fructe ciudate atârnate de ramuri de copac și, nemenționate în carte, dar întrezărite printre rânduri, glugi albe cu funii și torțe în mâini). Îmbrăcând mesajul într-o suită de aventuri demne de un nou Mesia, ce se succed cu o viteză amețitoare – în care eu nu prea am văzut umorul și optimismul pomenite pe Leïla Slimani pe coperta a patra – și care te fac să dai pagină după pagină.
Citeste mai multpe alecart.ro
(…) privit în ansamblu, romanul Sticlăreasa (tradus de Veronica D. Niculescu superb în limba română) devine o analiză detaliată asupra istoriei sticlei de Murano infuzată cu povestea Orsolei, ce se dedică familiei ei indiferent de epocă. Este o poveste despre dureri nespuse și speranțe distruse, despre viața care se derulează indiferentă la cele omenești, cărând după ea în tăcere toate schimbările inevitabile petrecute în lume și în familia Orsolei – urmărită pe mai multe generații: de la cei trei frați marcați de moartea tatălui, nevoiți să conducă un atelier fără a fi pregătiți, până la Rafaello, nepotul Laurei Rosso și fiul lui Marco. (…) Romanul se încheie cu o imagine care ne transpune înapoi în trecut și ne oferă o urmă de speranță, cea a delfinilor reveniți în Veneția, semn că viața continuă, că există o forță ce ne poartă prin vremuri de restriște, că frumusețea e încă posibilă.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1276
Deși legătura biografică este concretă, Braniște nu mai optează pentru acel narator la persoana I, extrem de personal, și alege să se detașeze puțin (nu atât de mult pe cât am fi tentați să credem), optând pentru o voce obiectivă, dar care tinde mereu să se subiectivizeze, printr-un clasic stil indirect liber care oferă o voce destul de pronunțată Sofiei. (…) Văd, în schimb, miza unui limbaj poetic mai accentuat și conturarea, la nivel formal, a unui stil care-și sabotează observațiile sociologice mai tehnice și mai seci cu construcții de un lirism mai accentuat, care mi se par că îi ies foarte bine lui Braniște. Mai simplu spus, chiar sunt niște pasaje foarte frumoase, realizate fie prin descrierea unor gesturi de afecțiune maternă, respinse de către Robert, fie prin descrierea unor peisaje care devin foarte senzoriale.
Citeste mai multpe alecart.ro
Cine știe cum, cine știe când, cine știe dacă e refrenul surd al tuturor poveștilor din Roșu, roșu, catifea, prin care Veronica D. Niculescu ne face să conștientizăm că adevărata bogăție este libertatea de a fi cine suntem, de a trăi așa cum îți dorești, fără grija zilei de mâine. Imaginează-ți o viață în care orice mișcare îți este urmărită de securistul de la parterul căminului, în care o sticlă de ulei e mai valoroasă ca orice altceva, în care o bucățică de carne e un lux pe care aproape nimeni nu și-l permite. Personajele nu-și mai trăiesc viața, ci speranța. În acest context, imaginația nu e o fugă de realitate, ci unicul mijloc de a construi punți între oameni. Lumile din carte, cele 15 povești interconectate, se nasc nu din frică, ci din curajul de a crede că există o salvare.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1276
Șerban AXINTE: Paradis poate fi considerat un roman-poem distopic. Totuși, multe dintre „realitățile” distopiei par a conține în ele însele germenii viitoarei realități reale. La fel ca în Transparența, și în Paradis duci realitatea la extrem. Adaugi o cantitate mai mare de adevăr adevărului însuși. De ce este necesară această valoare adăugată? Radu VANCU: Fiindcă literatura nu începe să existe decât atunci când cititorul crede nemijlocit în adevărul ei. Așa cum credeam în copilărie, atunci când nici nu ne interesau numele autorilor sau al traducătorilor: ce aveam sub ochi era adevărul pur, tipărit de cine mai știe cine pe foi de hârtie rufoasă. Așa trebuie să creadă orice cititor: că ceea ce are sub ochi nu e literatură, ci adevăr pur. Pentru asta, scrisul trebuie să înghită porțiuni cât mai ample și mai verosimile de realitate, trebuie – cum spui tu – să adauge cantități și mai mari de adevăr adevărului însuși. Să devină mai real decât realul – pentru că numai de acolo poate începe literatura cea mai halucinată. Cu atât mai mult când scrii o distopie: toată halucinația din ea e obligatoriu să pară verosimilă, secundă de secundă. Trebuie să exagerezi enorm – dar tot ce construiești să pară, în același timp, realist.
Citeste mai multpe alecart.ro
Nimic nu este întâmplător în romanul lui George Cornilă, iar datoria noastră de cititori lucizi este să ne apropiem de fiecare mister al poveștilor ascunse pe care scriitorul l-a uitat. Fie că este vorba despre Abel, despre strada Mântuleasa și despre soția Isabel care țin spiritul lui Eliade viu sau despre omul dublu al lui Dostoievski, Silex este un roman despre miracolul literaturii de a proteja sufletul omului. Într-o carte tulburătoare, George Cornilă spune, așadar, povestea unui om scris de literatură, care demonstrează că nu există adulți, ci doar copii, versiuni ale copiilor de odinioară, cu aceleași pofte, spaime și crize de nervi, copii fără beneficiile copilăriei, niște Icari aflați într-o continuă cădere pe care au așteptat-o toată viața.
Citeste mai multîn revista 22
Autorul acestei cărți e un personaj fabulos. Iată, pe scurt: alpinist celebru, ghid montan, jurnalist şi fotograf. S‑a dedicat alpinismului extrem şi de la vârsta de 19 ani a escaladat o succesiune de munţi dificili, fiind considerat de mulţi cel mai important alpinist italian al vremii. (…) Și, de asemenea, autor de cărți – specia: travelologie – de mare succes. Numele lui: Walter Bonatti. O lume pierdută. Călătorii în cele mai îndepărtate locuri de pe Pământ e cea mai recentă carte a sa publicată în limba română (la Polirom, în poate cea mai frumoasă colecție de gen din toată piața noastră de carte, „Hexagon-Cartea de călătorie”). Iată câteva locuri în care merge și pe care le descrie într-un fel savuros: Siberia, la Polul Frigului; apoi străbate în Klondike drumul vechilor căutători de aur; ia o canoe și înfruntă apele Fluviului Yukon; mai departe – ajunge în interiorul vulcanului Krakatau, pe stâncile bătute de furtuni ale Capului Horn, în imensitatea înghețată a Antarcticii și printre populațiile primitive din jungla amazoniană; de asemenea – ajunge din fiordurile Patagoniei până în deșerturile Australiei.
Citeste mai multîn revista 22
Un cuceritor roman despre exil, dar mai ales despre valorile primordiale, despre Orient și Occident, și despre prietenie, un roman-dezbatere, dar și un roman-poezie despre țara natală și despre apartenențe.
Citeste mai multpe filologisme.ro
Dincolo de atentul spirit jurnalistic, Bonatti este un scriitor în adevăratul sens al cuvântului. Cu tact, într-o cheie stilistică sobră, el transformă ușor faptele în narațiune și observația în meditație și descriere. Limbajul său e însoțit deseori de un ton reflexiv, care se apleacă asupra fiecărui detaliu al lumii nou descoperite: o urmă în nisip, o umbră de animal, o tăcere profundă ori o pădure densă. (…) O lume pierdută nu e doar o carte despre locuri îndepărtate, ci un manifest al regăsirii de sine, al îmbrățișării voite a singurătății, precum și o pledoarie pentru protejarea naturii. Mai știm noi, oare, să privim lumea cu alți ochi? Vă invit la o lectură neîmblânzită!
Citeste mai multpe lauracaltea.ro
În ediția de anul ăsta au fost în proporție egală autorii români și cei străini (13 cu 13), ceea ce a fost o alegere interesantă întrucât ai ocazia să vezi literatura română într-un context mai larg, cel al literaturii contemporane de azi. Cu toate astea, preferații mei au fost toți români: Micul patriarh, de Andrei Dumitrescu, Iulian-de-porțelan, de Nicoleta Balaciu, De-o parte tu, de Anca Vieru și Buburuza, de Mircea Cărtărescu.
Citeste mai mult