Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
În Revista 22
Nu-mi vine să-mi cred ochilor că ideologii criminale își găsesc exponenți și purtători de cuvânt făcând în fața publicului acest joc care s-a făcut tot timpul în comunism și în anii care au urmat, al minciunii. Pentru că, de fapt, asta se întâmplă: minciuna propagandistică și minciuna care transformă victimele în personaje de nefrecventat și eroizează sau îi ascund pe cei care au provocat victimizarea altora. Deci o lume pe dos, cu valorile morale puse exact pe invers. Suntem siliți să redevenim combativi, pentru a reacționa la minciună și la falsificare și pentru a umple golurile memoriei în discursuri publice, chiar și cu astfel de discuții, cum este a noastră, care, de fapt, vrea să aducă în actualitate și o dilemă pe care o trăim: cum am ajuns să ne confruntăm cu o memorie care revine din trecut şi poartă cu ea mesaje violente, de ură şi distrugere. Eu cred că putem lucra aici împreună şi cointeresa generația tânără mai şcolită, dar şi pe toţi cei care mai au memorie şi au bun-simţ. Așa s-a întâmplat și cu Holocaustul. Abia după două-trei generații a început să fie un subiect public foarte larg recepționat. E vizibil acest lucru şi pentru comunism
Citeste mai multîn Matca literară
Hemiptera e un roman despre degradarea continuă a lumii, despre contaminare, violență latentă, dar și manifestă și felul aproape imperceptibil în care sfârșitul se insinuează în tot ceea ce ne înconjoară. De fapt, e un roman despre apocalipsa care nu e un moment, un eveniment, ci o stare continuă a lumii, dar și o obsesie permanentă a omenirii. Aș spune că Hemiptera e un roman despre noi toți, aflați în fața morții și a sfârșitului lent care macină permanent lumea din jur.
Citeste mai multÎn Cațavencii
Croit pe un solid calapod clasic, cu personaje precis conturate și urmând linia narațiunilor istorice tradiționale, romanul lui Arturo Pérez-Reverte și-a câștigat pe merit titlul de cel mai bun roman spaniol al anului 2019. Sunt curios totuși dacă Sidi… va avea parte printre cititorii de la noi de succesul Căpitanului Alatriste, care a ajuns deja la a doua ediție. Ar merita.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1304
Cincisprezece texte, dezvoltări pe varia subiecte – de la pisici la Ceaușescu, de la oglinzi, muște, cărți și fotbal la Ungaria și pitici –, realizate cu aplomb și prelucrate la focul mic al unei memorii cultivate și selective. Copilăria revine mereu, portrete ale unor bunici, mame, unchi și diverse rubedenii se conturează cu pregnanță pe canavaua timpului regăsit. (...) O proză care emoționează și ne face să zâmbim în colțul gurii. Da, merită a fi trăită. Dacă nu, măcar citită.
Citeste mai multîn România literară
Roman social, liric și satiric în egală măsură, cu o impresionantă documentare în domeniul arhitecturii, dar și cu o anumită prolixitate stilistică, ce îngreunează uneori lectura, Să ne rămână bucuria impune o voce tânără și puternică în spațiul francofon al literaturii angajate.
Citeste mai multîn revista Vatra
Un singur cer deasupra lor este primul meu roman realist, întrucât până la această carte publicasem, ca prozatoare, doar narațiuni fantastice și autoficțiuni. Tocmai pentru că era vorba de un roman realist și nu mi-a fost la îndemână să-l scriu, am lucrat aproape un deceniu. Știam că trebuie (și voiam) să fie o frescă a perioadei comuniste din România; știam că nu trebuia să mă grăbesc. Totul trebuia scris pe îndelete, după destulă cercetare, căci am lucrat pe multe cazuri reale care, unele, au necesitat documentare amplă.
Citeste mai multÎn Ziarul de Iași
Scena de deschidere are substrat simbolic. Un băiețel din anii optzeci (autorul), aflat pe peronul autogării din Botoșani, este fascinat de numele unei localități, pe care-l aude insistent în difuzoare: Ripiceni. Aidoma madlenei lui Proust, sonoritatea denumirii declanșează sensibilitatea artistică a scriitorului (din viitor) și îi fixează deja un punct inconfundabil pentru memoria afectivă de mai târziu. El (scriitorul Dan Lungu) revine, peste decenii, la senzația copilăriei și extrage din ea nucleul unui veritabil roman istoric, dedicat Ripiceniului (mai exact, faimoasei fabrici de zahăr a lui François Dupont de pe malul fertil al Prutului, suișurilor și coborâșurilor din istoria locului – adică sugestivei fortuna labilis ce domină orice inițiativă umană –, înfloririi afacerilor evreiești, urgiei antisemite și, finalmente, marasmului comunist).
Citeste mai multîn Revista Familia, nr. 3
Cartea e complexă și prin felul în care își solicită cititorul. Pe măsură ce înaintezi în lectură, devine tot mai dificil să te poziționezi tranșant sau să formulezi verdicte despre oameni, epoci sau situații. Comunismul, lumea literară, istoria familială apar ca medii care au modelat comportamente, care au generat presiuni, compromisuri și forme de adaptare. Prin modul în care sunt reflectate experiențele, relațiile și contextul istoric, volumul propune implicit o formă de ponderare a judecăților, îndemnându-l pe cititor la prudență și la nuanțare, un exercițiu minunat într-o epocă tot mai tentată de radicalism.
Citeste mai multîn revista Vatra
Meserii-le sînt cartea în care Gabriela ne spune cum a devenit scriitor. Cum am devenit scriitor e, de regulă, o carte cu mari promisiuni de plictiseală, dacă titlul nu e doar forma modestă a lui Cum am devenit mare scriitor (titlu, firește, nepermis, dar sugerat). Și cred că nimeni nu se va supăra că Gabriela e chiar un mare scriitor (fără să fie nevoie s-o zic eu); ba chiar sînt convins că multă lume e de acord (fie și strângând, unii, din dinți).
Citeste mai multîn Cațavencii
N-ai bănui la lectură că Raymond Carver își cizela îndelung povestirile înainte de a le publica. Scrise în cel mai obișnuit limbaj cu putință, cu personaje care nu par cu (aproape) nimic ieșite din comun, șase dintre cele șapte povestiri din ultimul său volum de proză se potrivesc sută la sută cu umbrela motto-ului din Insuportabila ușurătate a ființei, romanul lui Milan Kundera: „Omul nu poate ști niciodată ce trebuie să vrea, întrucât nu are decât o singură viață și n-are cum s-o compare cu niște vieți anterioare, nici s-o corecteze cu niște vieți ulterioare”. Acea „o singură viață“ găsește în Carver un cronicar pe cât de meticulos cu amănuntele, pe atât de puțin dornic să dea explicații despre ea. Viața e cum e, își spun personajele lui care n-au timp să și-o explice și cu atât mai puțin să o – cum se spune – analizeze.
Citeste mai mult