Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
în revista Apostrof, nr. 3 (418)/2025
Dincolo de modelele literare, de savanta lor distribuţie, adesea ermetizată, Cartea lui Cezar se bazează pe o importantă problematică politică şi existenţială, în jocul dintre tehnică, reţele literare, trimiteri: situaţia societăţii în anii pseudoliberalizării comuniste, conştientizarea vieţii într-o societate controlată de partidul unic. Astfel de treziri la realitate sunt dure pentru personaje: fie în spital, fie într-un Bucureşti ce arată provincial, fie într-un spaţiu sordid – ameninţarea Securităţii şi a armelor sale sociale planează peste lumea romanului. Ce a însemnat acel climat de libertate cu adevărat, născut cu voie de la partid, după epoca proletcultistă, a „obsedantului deceniu”? (…) Aceasta este culoarea primăverii din Cartea lui Cezar.
Citeste mai multîn revista Apostrof, nr. 3 (418)/2025
Cartea lui Cezar vine să lumineze exact episodul care lipseşte din povestea personajului. Ieşit chiar din inima primei cărţi, acest al doilea roman completează şi continuă cronologia familiei cu anii de studenţie ai lui Cezar. (…) La fel ca în romanul anterior, autoarea alege acelaşi stil obiectiv pentru a spune povestea. Înregistrând evenimentele fotografic, cu momente bune şi rele, importante şi mai puţin importante, fără să recurgă la sublinieri sau la nuanţe tari, se apropie de realismul cinematografic, de stilul Noului Val. Îşi lasă personajele să vorbească şi să acţioneze, să găsească singure ieşirea din situaţiile prin care trec. Cu un realism incredibil, pare că viaţa curge prin ele şi pe lângă ele, în timp ce întâmplările se cern de la sine şi îşi vădesc însemnătatea abia când sunt recitite din perspectiva finalului. Martor şi captiv în valul evenimentelor, ca în filmul lui Antonioni, Blow up, cititorul merge la pas alături de protagonişti, descifrând la fel de hazardat ca şi aceştia surprizele unui incident major.
Citeste mai multpe veronica-niculescu.blogspot.com
Repede, până nu dă buzna ziua peste noi, să spun cât de mult mi-a plăcut - și m-a tulburat - și cartea asta, Baba Iaga a făcut un ou, de Dubravka Ugrešić, excelent tradusă de Octavia Nedelcu. Mitul slav al vrăjitoarei Baba Iaga e reinterpretat modern, într-un roman-triptic. Trei povești țesute strâns, despre femei, părinți și copii la vârste înaintate, îmbătrânire și prietenie, scrise cu câtă duritate, cu-atâta tandrețe, cu câtă amărăciune, cu atâta umor. Am râs ca la nici o altă carte din ultima vreme, la întorsături de situație neașteptate, la rezolvări dure rapide, de parcă mă uitam la un film est-european (sârbesc, voiam să zic, deși e croat și se duce și prin Bulgaria, și prin Cehia) din cele mai bune.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1248
Profesoară universitară cu un prestigios pedigree, cu o biobibliografie bogată în remarcabile volume individuale – și colective, nu puține –, publicate atât în România, cât și pe te miri ce meridian, Mihaela Miroiu ne livrează de această dată un volum de eseuri – „studii și articole prezentate sau/și publicate de mine între 1995 și 2020, cele mai multe în afara României”, după mărturia autoarei –, într-o introducere pusă sub genericul „În ce credem astfel încât să putem avea loc unii de alții?”, ce deschide volumul Avem loc unii de alții? Democratizare și feminism (Editura Polirom, 2024), care merită citit dincolo de opțiuni, preferințe, simpatii sau antipatii. Intelectuale, ideologice, politice.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1248
Orele este o lectură tulburătoare, o călătorie în universul feminin marcat de căutări și renunțări, de aspirații și prăbușiri. Este o carte care nu doar că impresionează prin stilul său liric, dar și provoacă cititorul să reflecteze asupra propriei existențe. Dacă după lectură simțiți nevoia să rămâneți mai mult timp în atmosfera melancolică a romanului, filmul este o alegere excelentă. Lectură și vizionare plăcute!
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1248
Într-o primă aproximare, cartea se înfățișează ca o frescă a societății românești care acoperă o perioadă de vreo 70 de ani, întinzându-se de la primul deceniu de comunism până în imediata noastră contemporaneitate. Ea se constituie din confesiunile a două personaje, Vlad, un bărbat matur, și o femeie mult mai tânără, Maria, confesiuni între care se vor ivi coincidențe și similitudini, nu foarte verosimile, dar menite parcă să sublinieze că „viața bate telenovela”.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1248
Cornul inorogului transcria experiențele sexuale (și simultan textuale, din perspectiva similitudinii proclamate de teoreticienii textualismului dintre actul erotic și actul scrierii ei, între falus și calamus) ale unui intelectual cu ambiții scriitoricești, experiențe care se desfășoară sub tutela Dianei, un fel de guru feminin care, potrivit mitologiei textualiste, ar putea fi privit ca o reprezentare a instanței scripturale, cea care impune legile „necruțătoare” (cum le numea Marin Mincu) ale actului textual. Iar romanul de debut al lui Bogdan Crețu se remarca, nu în ultimul rând, mai ales printr-o diversă și impresionantă galerie de personaje feminine.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1248
Cartea, așa cum a început, se încheie pe fundalul recitării de către rabin a Kadișului, în cinstea Domnului. Înmormântările celor doi Brauner, Norbert și Victor, ne trimit un gând de speranță într-o întâlnire deasupra timpurilor și spațiului, în infinit. Iar cititorului, ca în orice biografie romanțată, îi rămâne șansa să pactizeze îndrăgostit cu subiectul, asa cum îl vede autoarea, sau să cerceteze minuțios informațiile. Ambele rezultate sunt de bun augur pentru Victor Brauner și Valentina Iancu. Paginile scrise sporesc fascinația față de Brauner, pe măsura operei sale și în ciuda vieții, într-un secol traumatizat de extremisme politice de tristă amintire.
Citeste mai multîn Literomania, nr. 366
Informațiile aduse de Bruce Lincoln despre cei doi nu sunt inedite, dar ele niciodată până acum nu au fost spuse răspicat, asumat, deși nu era vorba de lipsa dovezilor – articole, documente etc. Altfel zis, da, se cunoașteau și se cunosc foarte multe despre legăturile lui Eliade cu mișcarea legionară, știm că Ioan Petru Culianu, fidel, și-a apărat în numeroase rânduri, prin diverse justificări, maestrul. Știm, de asemenea, că I.P. Culianu împreună cu Matei Călinescu pregăteau un volum cu articolele prolegionare ale lui Eliade. Cu toate acestea, nimeni de la noi, în afară de Marta Petreu sau Andrei Oișteanu, nu a scris ceva comparabil cu cartea din 2024 a lui Bruce Lincoln, în care ezitările și răstălmăcirile să fie zadarnice în fața unor mărturii și probe irecuzabile. De apreciat, însă, încă o dată, tonul clar și direct al lui Bruce Lincoln.
Citeste mai multpe veronica-niculescu.blogspot.com
Tocmai am încheiat și pun în raft Orașul și zidurile sale incerte, ultimul roman al lui Haruki Murakami. Cu senzația că a scris unul dintre cele mai frumoase și profunde romane ale sale. Deși e tot el, cu temele lui mari, scrise cu o energie și o înțelegere fantastice, date cu siguranță de vârstă și de un context special, mi se pare că e mai mult aici ca oriunde înainte, fiecare locșor, în marea sa simplitate aparentă, e mai încărcat de sensuri ca oricând înainte; și e mai mult ca oricând o împletire nu doar a lumilor, a celei magice cu cea reală, o contopire blândă și uimitoare a lor, dar o extraordinară împletire a vârstelor omului; și aici mi se pare că e esențialul - avem o carte care nu se putea scrie decât acum, după 70 de ani, cu mintea și inima pline de toate vârstele unui om, de amintiri și, mai ales, de o înțelegere profundă. Și, bineînțeles, e frumusețe pagină după pagină, e dragoste, e muzică, e mâncare, e mersul prin lume al unui om, cu toate cele omenești, așa cum face de fiecare dată acest scriitor atât de iubit.
Citeste mai mult