în revista Apostrof, nr. 3 (418)/2025

Cartea lui Cezar vine să lumineze exact episodul care lipseşte din povestea personajului. Ieşit chiar din inima primei cărţi, acest al doilea roman completează şi continuă cronologia familiei cu anii de studenţie ai lui Cezar. (…) La fel ca în romanul anterior, autoarea alege acelaşi stil obiectiv pentru a spune povestea. Înregistrând evenimentele fotografic, cu momente bune şi rele, importante şi mai puţin importante, fără să recurgă la sublinieri sau la nuanţe tari, se apropie de realismul cinematografic, de stilul Noului Val. Îşi lasă personajele să vorbească şi să acţioneze, să găsească singure ieşirea din situaţiile prin care trec. Cu un realism incredibil, pare că viaţa curge prin ele şi pe lângă ele, în timp ce întâmplările se cern de la sine şi îşi vădesc însemnătatea abia când sunt recitite din perspectiva finalului. Martor şi captiv în valul evenimentelor, ca în filmul lui Antonioni, Blow up, cititorul merge la pas alături de protagonişti, descifrând la fel de hazardat ca şi aceştia surprizele unui incident major.