Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
în Observator cultural, nr. 1241
Andrei Gorzo scrie o carte de spionaj. Și de autobiografie. Și de critică cinematografică și literară. Și de analiză a tranziției postdecembriste. Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie e o încercare de descifrare (non-lineară, cu întoarceri în timp și reveniri) a vieții tatălui, avându-l alături pe Graham Greene, scriitorul britanic de romane polițiste și de spionaj al secolului al XX-lea, care i-a fost the secret sharer în adolescență lui Andrei Gorzo.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1241
Ce am învățat de la Graham Greene (Editura Polirom, 2024) e în primul rând o poveste spusă cu pasiune, ceea ce o face să fie o carte frumoasă, emoționantă și onestă. Cartea lui Andrei Gorzo (care e greu de încadrat într-un anumit gen) are multiple straturi și mai multe mize, fiind deopotrivă o anchetă personală, o confesiune, un șir de „interviuri”/consultări cu părinții și sora, un eseu, un mic studiu sociologic al bulei burgheze, o radiografie a mai multor epoci și contexte, incluzând și o perspectivă critică asupra felului în care a crescut o parte a generației noastre (cea cu rădăcini în mica burghezie), cu un amalgam de împrumuturi, influențe și ecouri din zone literare și de divertisment pro- sau anticomuniste, cu radicalizări sau chestionări multiple și cu interes pentru „misterele cu securiști”.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1241
Din paginile cărții se pot desprinde imaginile societății anilor ’90 și personaje precum Gelu Voican Voiculescu. Este lumea prăbușirii sociale pe toate planurile și a lipsei regulilor, în care există posibilitatea ca orice să se întâmple, o lume care pare să se întoarcă în evenimentele politice recente. Cartea nu propune o frescă socială a epocii în care a trăit Dan Gorzo, deși ar putea fi citită și în acest fel, ci este, înainte de orice, un jurnal de doliu. Cel puțin în acest fel am citit-o eu. Am scris la un moment dat că experiența pierderii unei persoane iubite poate fi echivalată cu o pierdere a coerenței propriei identități și existențe. Rămânem cu absența celui care nu mai este printre noi și ajungem să sculptăm acea absență, umplem golul lăsat în urmă. Ce am învățat de la Graham Greene este forma acestui doliu.
Citeste mai multpe bookblog.ro
Pământeni nu este o carte ușor de digerat. Este brutală, ciudată, incomodă. Dar este și o poveste despre curaj. Despre cum să-ți găsești vocea într-o lume care te obligă să taci. Despre cum să-ți creezi propriul univers, chiar dacă asta înseamnă să renunți complet la cel care te-a format. Pentru cine este această carte? Nu pentru cei care caută confort. Nu pentru cei care vor povești liniare, plăcute. Este pentru cei care sunt dispuși să-și pună întrebări incomode despre identitate, despre locul nostru în lume, despre limitele umanității.
Citeste mai multpe alecart.ro
(…) Evanghelia după Lumea Nouă (în traducerea Alexandrei Cozmolici) e, în egală măsură, o rescriere și o luare în răspăr, o deconstrucție a întâmplărilor Noului Testament. Polemic, uzurpator și provocator, romanul se construiește mereu pe cel puțin două niveluri – cel religios și cel laic, înglobând în același timp trimiteri literare dintre cele mai variate și luând pulsul Lumii Noi.
Citeste mai multîn revista Familia
Cartea de debut a Emiliei Faur – Viața e a mea (Polirom, 2023) – mi-a lăsat impresia că mă uit la toată realitatea textuală transformată în cioburi de oglindă, cioburi pe care, dacă încerci să le aduni, să recompui oglinda/realitatea, riști să te rănești serios, fiindcă ceea ce reflectă ele sunt chestiuni foarte dureroase. E un mixaj de roman cu fundație ideologică (pot să-i zic roman de idei?) și unul polițist-feminist-(semi)experimental, destul de apăsător (nu cred că avem așa ceva în literatura română contemporană, cel puțin nu știu eu să fie).
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1240
Purtându-l pe Cezar prin medii diferite, în țară și în Franța, Angela Martin reușește o descriere convingătoare, nuanțată, a sistemului comunist, prezentat ca un păienjeniș, în care indivizii caută să se poziționeze corect pentru a rezista. Interesul pentru condiția umană și cartografierea nuanțată a acestui univers presărat cu capcane de tot felul apropie romanul de realismul din proza Gabrielei Adameșteanu și a Andreei Răsuceanu, autoare afine, care ne oferă o imagine profundă și credibilă a perioadei comuniste, filtrată printr-o sensibilitate feminină dublată de o foarte bună înțelegere a psihologiei umane, în texte de o luciditate necesară.
Citeste mai multîn Dilema
Nu execuția tehnică a acestui roman este cea care surprinde. Desigur, performanța ei este reală, trecând de textualismele perimate ale congenerilor de generație, adaptând doza optimă de experimentalism, care nu sufocă, ci dimpotrivă, atinge o maximă potențialitate a expresiei. Rezultatul mult mai spectaculos stă, în schimb, în felul în care sunt tratate disponibilitățile rareori exploatate ale romanului adolescenței. Modulațiile acestei vârste, discutate pe terenul literaturii, în cele mai multe dintre cazuri, printr-un exces de superficialitate, sunt redate în Alte Muzici și faze la adevărata scală a complexității lor. Toate aceste straturi de cronologii succesive, ce alcătuiesc un înveliș mătăsos, unde fluxul narativ funcționează ca un elastic, care se dilată și se contrage atât de dinamic, încât aproape că devine insesizabil în momentul lecturii, sunt subordonate unui monolog interior, care, deși în suprafața sa netedă proiectează o figură ce sfidează totul, în nucleul său dur înfățișează un strigăt de ajutor.
Citeste mai multîn revista Ephitet
Cartea se află în top pentru o altă calitate pe care o admir mult la scriitorii care reușesc să facă acest lucru: Mika Waltari a reînviat o lume, a trezit la viață mirosurile, sunetele Egiptului antic, felul special al căldurii zilelor de atunci și agitația unui drum, cu totul diferită de agitația de astăzi. În scris, nu este suficient numai să amintești că era cald sau că mirosea a mâncare condimentată, este ceva mai complicat să faci apel la simțurile cititorului și să i le trezești, să-l scufunzi într-o lume fictivă. Personajul principal se numește Sinuhe și îi aflăm povestea din copilărie și până când ajunge medicul faraonului. În paralel cu povestea lui, imperiul întreg se prăbușește, atrăgând în acest vârtej viețile tuturor.
Citeste mai multpe rasfoiala.com
Atât de bun e acest al şaselea roman al lui George Cornilă. O poveste multidimensională a sinelui multiplicat în timp, a identităţii schimbătoare, a pierderii şi regăsirii neîncetate a individului în propriile amintiri (reale şi ficţionale). Un roman erudit – aşa cum citeşti, de pildă, la Cărtărescu sau la Bogdan-Alexandru Stănescu, o enciclopedie a memoriei – cum s-a încumetat să imagineze Gospodinov în Refugiul timpului, dar mai cu seamă o carte atât de umană… cum citeşti doar la George Cornilă. Silex m-a bucurat cu unele dintre cele mai frumoase pagini despre copilărie, prietenie, iubire, paternitate şi condiţia scriitorului – citite în multele cărţi care mi-au trecut prin mână.
Citeste mai mult