Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
în revista Ramuri, nr. 11
Saou Ichikawa oferă (...) o perspectivă emoţionantă, particulară asupra naturii umane şi asupra autoestimaţiei, singurul mod de valorizare a vieţii în ecuaţia în care se aşază elementele autoestimative. Dinamitarea tabuurilor prin explorarea psihologică este un mod de experimentare prin literatură, ceea ce a şi asigurat succesul romanului Cocoşata.
Citeste mai multpe lapunkt.ro
Fotografie a rătăcirii unei lumi, jurnalul este şi fotografia unei agonii. Cancerul care îl distruge înaintează implacabil, asemeni unui emisar al destinului. Sîrbu scrie despre moarte cu simplitatea tragică a unui Cehov. Corpul este strivit de durere şi de boală, dar timbrul nu poate fi amuţit. Literatura devine forma de afirmare a umanităţii ce nu poate muri cu adevărat. Lecţia jurnalului este una a curajului est-etic. După trei decenii şi jumătate, efigia lui I. D. Sîrbu se conturează, întreagă: geniul unui marginal este, în cele din urmă, parte din fibra literaturii noastre. Ediţia Sîrbu este insăşi vocea sa, una care se distinge, limpede şi temerară, precum lampa ce luminează, în adânc, un drum al generaţiilor de mineri, imaginând o punte peste suferinţă, durere şi moarte.
Citeste mai multpe bookblog.ro
Cum ziceam la început, Michel Bussi reușește încă o dată să ne țină pe jar până la final prin desele răsturnări de situație, intriga extrem de complicată, personajele vii și nenumăratele ramificări ale intrigii (inclusiv jurnalul detectivului este așternut pagină cu pagină, întrerupând acțiunea când ți-e lumea mai dragă, dar făcând încet-încet lumină asupra dedesubturilor complicatului său caz), plus eterna întrebare: până la urmă care fetiță a supraviețuit? Și cum de-a supraviețuit? Și ce familie își va recupera nepoata? Un carusel amețitor de aventuri nonstop, pentru ca în final, așa cum afirma și Sherlock Holmes: când ai eliminat toate ipotezele, cea care ți-a rămas la final, oricât de neverosimilă ar fi, trebuie să fie adevărul. Și exact așa și este. Nu vă zic ce indiciu m-a ajutat pe mine să rezolv enigma, dar vă zic, totuși, că se ascunde la vedere. Sunt curios dacă îl veți descoperi și voi. Succes!
Citeste mai multîn revista Anthropos, nr. 10
Să spui sau să nu spui – e de o complexitate de apreciat. Îmbinând mai multe planuri narative și povești din viața fiecărui personaj afectat inconștient de secretul transgenerațional al rușinii ontologice, romanciera reușește să creeze un tablou familial, ilustrând artistic circuitul traumei psihologice. Impresionează, în mod deosebit, imaginea femeii care-și asumă toate datoriile, grijile, greșelile, poverile tuturor, încearcă să remedieze orice conținut, fără a lăsa „urmă” a durerii. (...) Apreciem, în mod deosebit, calitatea romanului, care deși abordează teme complexe, oferă o plăcere a lecturii, o savoare aparte. Frazele se citesc rapid și textul trece ca o viață a femeii, prin fața ochilor, poveștile se împletesc organic, devenind un organism viu. Astfel, romanul Să spui sau să nu spui e, fără îndoială, o bijuterie literară.
Citeste mai multîn revista Contemporanul, nr. 12
Povestirile sunt variațiuni pe tema guvernării spirituale a lumii. Opoziții de natură diversă sunt împăcate, analogii sunt vânate între mituri, imagini emblematice, ramificații ale unuia și aceluiași scenariu, prezent de la prima până la ultima povestire a căutării Adevărului ca temei ontologic, de dincolo de spațiu și timp, dar care, prin căi oculte, răzbate în viața omenirii de zi cu zi. (...) Exercițiile hermeneutice ale lui Culianu, tipărite postmortem în volum, sunt o lectură fascinantă, așa cum se întâmplă întotdeauna când, parafrazându‑l pe Blaga, ne adâncim în mister vânând revelații.
Citeste mai multîn revista Contemporanul, nr. 12
În plin deceniu al ambiguizărilor ca forme de libertinaj sintactic și narativ, Breban inaugurează spiritualitatea ca un nou primitivism. Cât de ingenios, întunecat și talentat era tânărul prozator se citește în fiecare personaj, ca și în scenele psihologice și de atmosferă, în felul cum, în cele din urmă, își construiește propria legendă.
Citeste mai multîn revista Contemporanul, nr. 12
Dacă Woland și suita lui drăcească trec din transparența de la începutul romanului în concretețea apoteotică din final, mitografiile din Rătăcitorii presupun a traversa istoria lumii cu sentimentul că poți transcrie Totul prin fragmente. Exagerăm spunând „sentiment”, pentru că poloneza hibridizează istoria cum ar face‑o Eco: cu pathos elevat, ambiție erudită, imaginar metaficțional, polifonie transdisciplinară și cronotopuri ce răstoarnă registrele. Răul se insinuează poetic, abia la mijlocul narațiunii, în capitolul Zona lui Dumnezeu, când înțelegem că, pentru cercetătoarea fascinată de biologie, lumea există prin acorduri. Dacă natura le legiferează, acordurile înspăimântă oamenii. Istoria și lumea însăși ar fi un organism întors, ecosistem și rețele perfect articulate, cu lucrurile mici înfățișând divinitatea; de aceea, fiece călătorie, oricât de modestă, are nevoie să ne transforme în rătăcitori.
Citeste mai multîn revista Contemporanul, nr. 12
Tulburătoare până astăzi, cartea portughezului rămâne controversată doar privită din perspectiva narativă – de obicei, unidirecțională, dinspre divinitate. Citită însă ca o apocrifă scrisă de diavol, lucrurile se limpezesc doar ca să reambiguizeze întregul și provoacă cititorul să ancheteze cu mare băgare de seamă legăturile cu tradiția evanghelică. Atingând detaliile celei mai cunoscute istorii, pledând pentru emoțiile costisitoare, inaugurând sensuri răsturnate, bulversând paradigme și zdruncinând angoasele credincioșilor, José Saramago întoarce miturile spre ele însele și pe cititori spre ei înșiși.
Citeste mai multîn revista Contemporanul, nr. 12
Să spui sau să nu spui? Asta‑i întrebarea – dilema simili‑hamletiană cu care debutează romanul omonim al Hannei Bota, apărut în 2024 la Editura Polirom din Iași – încapsulează o provocare cu multiple dezvoltări hermeneutice virtuale. Pentru un împătimit nietzschean, ea descătușează intuiția unei narațiuni ordonate de raportul dintre asumarea poverii de către o ființă rămasă captivă într‑un trecut toxic și despovărarea zarathustriană echivalentă trăirii afirmative și unui alt tip de etică (amoralismul). Însă, la o privire mai atentă, cu toate că propune dihotomia povară–despovărare, Să spui sau să nu spui nuanțează problematic limitele și tranzitivitatea despovărării (urmărită până la conversia ei în povară) într‑un discurs a cărui miză rămâne pledoaria pentru identitate, pentru conservarea esenței dincolo de opțiunile și constrângerile regimurilor existențiale duale propuse spre dezbatere în textura unui roman în care savoarea oralității și sugestia complicității cititorului funcționează ca atractori irepresibili.
Citeste mai multîn revista Apostrof, nr. 10
Pe lângă cercetarea meticuloasă şi fină descoperim un scriitor, pentru că volumul lui Marcel Tolcea impresionează prin narativitate şi stil asumat personal. Nu este o lucrare sobră, deşi ştiinţifică. E vie, despre un om viu care iese din mitologia creată ca personaj neobişnuit cu măşti, camuflaje, umbre şi intră în galeria personalităţilor culturii române interbelice şi postbelice.
Citeste mai mult