Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
- ISBN
- 978-973-46-1998-6
- An apariție
- 2011
- Lună apariție
- 5
- Număr pagini
- 288
- Tip ediție
- broșată
- Format
- 106x180
- Colecție
- BIBLIOTECA POLIROM > Proză XX
- Domenii
Traducere de Gabriela Abaluta
Prefata de Constantin Abaluta
• Boris Vian este poate unul dintre numele cele mai celebre ale Parisului cultural de dupa al Doilea Razboi Mondial. Romancier, poet, dramaturg, traducator, scenarist, regizor de spectacole de cabaret, trompetist de jazz, compozitor si cintaret de sansonete – Vian are o cariera naucitor de diversa si o faima pe masura insolitului.
• „Toamna la Pekin are toate calitatile care-l vor ajuta sa devina un clasic al genului.” (Alain Robbe-Grillet)
Contrar asteptarilor create de titlul-capcana, Toamna la Pekin nu face nici cea mai mica aluzie la nostalgia toamnei sau la exoticul oras chinezesc, ci se constituie mai curind ca un roman absurd, destinat iubitorilor de jocuri de limbaj insolite. Povestea, ramificata in intrigi obscure, este proiectata pe decorul unui desert imaginar – numit simbolic Exopotamia –, unde se construieste o cale ferata fara trenuri, care nu duce nicaieri. Personajele maniacale, voluptuoase sau ilare – un functionar obsedat de calcule, un arheolog care face zob orice relicva dezgropata, un doctor care isi numara cu grija pacientii ucisi, o femeie cu pielea ca arama si un calugar ce nu poarta nimic pe sub sutana – sint antrenate toate in acest vast proiect fara sens, pentru realizarea caruia se darima la fel de mult pe cit se construieste.
„In ceea ce priveste povestea de dragoste care constituie, intr-o anume acceptie, mobilul intregului roman, tratarea ei poate aminti de Spuma zilelor: iubirii i se confera puterea de-a reface ori distruge lumea, iubirea si moartea sint ridicate la rangul de virtuti supreme. Schema dramatica e simpla: doi prieteni, doi pretendenti la iubirea aceleiasi femei, sint tiriti aproape fara voie in aventura santierului din desert, doar pentru a nu o pierde pe capricioasa lor insotitoare. Aici, peripetiile stranii, ori doar funambulesti, se tin lant. Constructia caii ferate de-a curmezisul desertului se dovedeste o utopie, dar o utopie pentru care mor oameni si vietile sint deturnate din cursul lor firesc. Multitudinea de personaje se infrunta in scene bufe, grotesti, lirice; pozitiile lor se schimba rapid, ca intr-un carusel; secventele par desprinse din marile filme mute: preotul poltron si homosexualii; Aramie, femela subteranelor; pustnicul care-si alege ca act sfint impreunarea cu o negresa, in vazul credinciosilor; taierea in doua a singurei cladiri din desert, Hotelul Barrizone, pentru ca pe-acolo si doar pe-acolo urma sa treaca calea ferata; scaunul caruia i se ia temperatura este spitalizat si ingrijit, iar apoi este otravit cu stricnina; doctorul care, prin lege, are voie sa omoare tot pe-atitia bolnavi citi a vindecat si care-si tine grijuliu balanta. Cit despre gagurile de limbaj, acestea abunda: pasari fantastice ca zorzomusca, odgonaciul, macinoaia, milacvila se invecineaza cu refrene ori numaratori absurde calchiate dupa cele ale copiilor, ori cu parabole ticnite de genul «Cite bombe trebuie sa arunci din avion ca sa demolezi orasul Lyon?»” (Constantin Abaluta)
• Boris Vian este poate unul dintre numele cele mai celebre ale Parisului cultural de dupa al Doilea Razboi Mondial. Romancier, poet, dramaturg, traducator, scenarist, regizor de spectacole de cabaret, trompetist de jazz, compozitor si cintaret de sansonete – Vian are o cariera naucitor de diversa si o faima pe masura insolitului.
• „Toamna la Pekin are toate calitatile care-l vor ajuta sa devina un clasic al genului.” (Alain Robbe-Grillet)
Contrar asteptarilor create de titlul-capcana, Toamna la Pekin nu face nici cea mai mica aluzie la nostalgia toamnei sau la exoticul oras chinezesc, ci se constituie mai curind ca un roman absurd, destinat iubitorilor de jocuri de limbaj insolite. Povestea, ramificata in intrigi obscure, este proiectata pe decorul unui desert imaginar – numit simbolic Exopotamia –, unde se construieste o cale ferata fara trenuri, care nu duce nicaieri. Personajele maniacale, voluptuoase sau ilare – un functionar obsedat de calcule, un arheolog care face zob orice relicva dezgropata, un doctor care isi numara cu grija pacientii ucisi, o femeie cu pielea ca arama si un calugar ce nu poarta nimic pe sub sutana – sint antrenate toate in acest vast proiect fara sens, pentru realizarea caruia se darima la fel de mult pe cit se construieste.
„In ceea ce priveste povestea de dragoste care constituie, intr-o anume acceptie, mobilul intregului roman, tratarea ei poate aminti de Spuma zilelor: iubirii i se confera puterea de-a reface ori distruge lumea, iubirea si moartea sint ridicate la rangul de virtuti supreme. Schema dramatica e simpla: doi prieteni, doi pretendenti la iubirea aceleiasi femei, sint tiriti aproape fara voie in aventura santierului din desert, doar pentru a nu o pierde pe capricioasa lor insotitoare. Aici, peripetiile stranii, ori doar funambulesti, se tin lant. Constructia caii ferate de-a curmezisul desertului se dovedeste o utopie, dar o utopie pentru care mor oameni si vietile sint deturnate din cursul lor firesc. Multitudinea de personaje se infrunta in scene bufe, grotesti, lirice; pozitiile lor se schimba rapid, ca intr-un carusel; secventele par desprinse din marile filme mute: preotul poltron si homosexualii; Aramie, femela subteranelor; pustnicul care-si alege ca act sfint impreunarea cu o negresa, in vazul credinciosilor; taierea in doua a singurei cladiri din desert, Hotelul Barrizone, pentru ca pe-acolo si doar pe-acolo urma sa treaca calea ferata; scaunul caruia i se ia temperatura este spitalizat si ingrijit, iar apoi este otravit cu stricnina; doctorul care, prin lege, are voie sa omoare tot pe-atitia bolnavi citi a vindecat si care-si tine grijuliu balanta. Cit despre gagurile de limbaj, acestea abunda: pasari fantastice ca zorzomusca, odgonaciul, macinoaia, milacvila se invecineaza cu refrene ori numaratori absurde calchiate dupa cele ale copiilor, ori cu parabole ticnite de genul «Cite bombe trebuie sa arunci din avion ca sa demolezi orasul Lyon?»” (Constantin Abaluta)
„Boris Vian este unul dintre cei mai mari iconoclasti pe care ii cunosc; in plus, el este un iconoclast comic.”
(J.K.L. Scott)
„Dupa atita fictiune plina de obsesii, egotism, inflorituri si tehnici narative obosite, Toamna la Pekin are efectul unui adevarat antidot.” (Seattle Sinner)
- An apariție
- 2011
- Lună apariție
- 5
- Număr pagini
- 288
- Tip ediție
- broșată
- Format
- 106x180
Fără comentarii
Despre autori
Boris Vian (autor)
Boris Vian (1920‑1959) este poate unul dintre numele cele mai celebre ale Parisului cultural de dupa al Doilea Razboi Mondial. Romancier, poet, dramaturg, traducator, scenarist, regizor de spectacole de cabaret, trompetist de jazz, compozitor si cintaret de sansonete – Vian are o cariera naucitor de diversa si o faima pe masura insolitului.
Nascut aproape de Paris, intr‑o familie instarita si cu un tata cu vederi liberale, micul Boris (caruia mama, pasionata de harpa, ii da numele eroului din opera ei favorita, Boris Godunov) invata foarte repede sa scrie si sa citeasca – la 10 ani citise deja marea literatura clasica franceza. Cu o sanatate fragila (are de timpuriu probleme cardiace) e instruit acasa, apoi la sectia clasica a Liceului Condorcet. Pasiunea sa pentru jazz incepe la 16 ani si va dura toata viata – invata sa cinte la trompeta, devine membru al Hot Club de France si, dupa razboi, organizeaza concertele marilor nume ale jazzului american: Duke Ellington, Charlie Parker sau Miles Davis.
De literatura, Boris Vian se apropie la fel de timpuriu: in 1941 scrie primul volum de poezie, Les cent sonnets (publicat abia in 1984). Spiritul timpului (cultura absurdului, jocurile intelectuale suprarealiste, fervoarea umorului sec si negru) i se potriveste foarte bine: incepind din 1944, Vian schimba pseudonime dintre cele mai fantaste (printre care Honoré Balzac – fara particula de noblete –, Bizon Ravi, Hugo Hochebuisson, dupa numele unuia dintre personajele lui Groucho Marx etc.), scrie pastise de roman noir pe care le prezinta drept traduceri din literatura americana si provoaca marele scandal al romanului Voi scuipa pe mormintele voastre, denuntat drept iconoclast. Intre 1946 si 1948, numele lui Boris Vian e sinonim cu bestsellerul zgomotos, prin romanele Les morts ont tous la même peau si Et on tuera tous les affreux semnate de un imaginar Vernon Sullivan.
In 1947 apare cel mai celebru roman al sau, Spuma zilelor, urmat de Toamna la Pekin si, in 1950, de Iarba rosie. Lista romanelor „mari” ale lui Vian este intregita de Smulgatorul de inimi. In 1952, Vian intra in Colegiul de Patafizica, prestigios for al „Stiintei virtualului si al solutiilor imaginare”, asa cum il voia fondatorul sau, Alfred Jarry; alaturi de el, in rindul patafizicienilor apar Raymond Queneau, Eugène Ionesco si Jacques Prévert. Majoritatea volumelor de versuri, printre care se numara si celebrul N‑as prea vrea ca s‑o mierlesc, au aparut postum.
Recomandări
Ultimele produse in stoc
Ultimele produse in stoc
Tap to zoom
