Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
pe veronica-niculescu.blogspot.com
Tocmai am încheiat și pun în raft Orașul și zidurile sale incerte, ultimul roman al lui Haruki Murakami. Cu senzația că a scris unul dintre cele mai frumoase și profunde romane ale sale. Deși e tot el, cu temele lui mari, scrise cu o energie și o înțelegere fantastice, date cu siguranță de vârstă și de un context special, mi se pare că e mai mult aici ca oriunde înainte, fiecare locșor, în marea sa simplitate aparentă, e mai încărcat de sensuri ca oricând înainte; și e mai mult ca oricând o împletire nu doar a lumilor, a celei magice cu cea reală, o contopire blândă și uimitoare a lor, dar o extraordinară împletire a vârstelor omului; și aici mi se pare că e esențialul - avem o carte care nu se putea scrie decât acum, după 70 de ani, cu mintea și inima pline de toate vârstele unui om, de amintiri și, mai ales, de o înțelegere profundă. Și, bineînțeles, e frumusețe pagină după pagină, e dragoste, e muzică, e mâncare, e mersul prin lume al unui om, cu toate cele omenești, așa cum face de fiecare dată acest scriitor atât de iubit.
Citeste mai multpe alecart.ro
Roman al înstrăinării și al reapropierii, al plecării și al reîntoarcerii (silite, dar necesare) pentru o nouă (diferită) plecare, al rupturii și al reconcilierii, al unei răni adânci ce se cere vindecată. Romanul unei tinere care își povestește viața, evocând momente, stări, gânduri din copilărie și din adolescență în timp ce se confruntă cu o lume ce-i este încă străină, pe care nu știe dacă vrea sau dacă o va putea numi vreodată acasă. O poveste în care chipul mamei și cel al bunicii, viețile lor, alegerile lor și viața ei se plămădesc una pe cealaltă continuând, fără voie, lungul șir al dezamăgirilor, al abuzurilor, al greutăților, al vinovățiilor. Chemând mereu alte chipuri – întunecate (ca cel al bunicului), pline de ură (al străbunicii) sau impregnate de slăbiciunea transformată în violență (precum cel al tatălui). O poveste de familie în care abuzul și suferința se transferă – ca o fatalitate, ca o secvență cromozomială de ADN – dinspre mame spre fiice.
Citeste mai multpe blog.sanziana.ro
O scriitură clară, împănată pe ici, pe colo, cu detalii cu iz academic, dar fără să fie deficitară la sensibilitate sau lirism. Anca Vieru îți face treaba de cititor ușoară. Te invită în povestea lui Pallady fără să te provoace să pricepi ce a vrut să spună autorul. E clar ce a vrut să spună autorul, și tu, cititor, poți să-ți vezi de treabă și să te lași purtat și să-ți dai voie să fii curios și fascinat.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1247
Avem puse laolaltă șase eseuri, unul mai interesant decât celălalt, mai ales pentru nespecialiști. Dacă despre marii corifei ai artei/muzicii/filozofiei mai știam câte ceva, în ce privește relația dintre creier și lumea vizuală, emoții, experiențe, amintiri, procese de ordin superior și inconștient, legătura cu actul de creație plonjăm într-un spațiu fabulos. Că este vorba despre mari pictori de talia lui Gustav Klimt, Marc Chagall, Chaïm Soutine sau Jules Pascin, care reprezintă interacțiunea prolifică dintre creștini și evrei. Analiza portretelor lui Soutine este o bună lecție despre cum trebuie să privim chipul unui om prin intermediul artei. (…) Psihologia și arta sunt puse alături. O bună introducere în universul multicultural al Kakaniei și în activitatea intensă a artiștilor evrei, care a condus la nașterea modernismului vienez de la 1900.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1247
Poezia, intertextualitatea și substratul filozofic din romanele sale sunt însoțite și de muzică. Există o muzicalitate a frazei, dar și trimiteri explicite la muzică, Absența ta e întuneric terminându-se cu un Playlist al morții în care se regăsesc toate melodiile din carte. Muzica, pe de o parte, îi oferă cititorului acces la peisajele interioare ale personajelor, iar pe de altă parte, asigură legătura peste ani între oameni, este ca o comunicare din viitor, de câte ori fiul va asculta melodiile pe care i le pusese tatăl când era mic sau pe care le cântaseră împreună, își va avea tatăl alături. Limbajul scrierilor sale devine în profunzime și muzică. Autorul nu poate să scrie, fără să introducă muzică în text, și nu de puține ori cititorul citește versuri ale unor melodii celebre inserate deloc întâmplător în acțiune, în gândurile personajelor.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1247
Romanele-frescă Un singur cer deasupra lor (prima ediție, 2013; a doua ediție, revăzută și adăugită, Editura Polirom, 2015) și Regii gunoaielor (Editura Polirom, 2024), dedicate comunismului, respectiv postcomunismului românesc, realizează adevărate radiografii ale țesuturilor sociale, urmărind manifestarea răului la nivelul acestora cu o forță de contagiune devastatoare, activă sub travestiuri și măști dincolo de limita sa cronologică, în lunga tranziție postcomunistă; tocmai logica viului, surprinsă cu instrumente ficționale, insuflă acestor romane o dimensiune experiențială în raport cu numeroasele eseuri și studii alocate de scriitoare cercetării sistemului de represiune și tortură din comunism, revoluției din decembrie ’89, mașinațiunilor postdecembriste sau evoluției mentalităților românești în climatul schimbării regimurilor politice.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1247
Cu aceeași precizie de anatomist al mentalităților, după examinarea din interior a cangrenei comuniste, prin incizii făcute în corpurile actorilor sociali, adunați ca într-un cor tragic sub cerul pietrificat de absență al unui deus otiosus, scriitoarea disecă Burdihania infestată a Balkaniei postcomuniste în romanul Regii gunoaielor, scoțând la lumină, printr-o tăietură transversală, întreaga promiscuitate, mascaradă politică din perioada (interminabilă) a tranziției. (…) Oglinzi paralele proiectate să reflecteze în tușe exacerbate grotesc abuzurile totalitarismului comunist, respectiv scurgerile reziduale în subterana tranziției postcomuniste, cu carnavalul deghizărilor ei, romanele Ruxandrei Cesereanu Un singur cer deasupra lor și Regii gunoaielor sunt exerciții ficționale de demascare a răului social.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1247
Filme românești cred că este piesa cea mai interesantă (…) și asupra căreia doresc să-mi concentrez puțin atenția, deoarece propune o nouă fază a prozei gândite de către acesta din urmă, în care cred că se regăsește cel mai bine, câștigând prin echilibrul unitar al compoziției. Din start, Sociu ne anunță că suntem pe teritoriul unei alte convenții decât cea cu care ne-a obișnuit până acum; dacă aruncați o privire asupra reperelor biografice, peste care trecem de cele mai multe ori cu ușurință, mai ales în cazul autorilor cunoscuți, veți observa că nu sunt prezente datele privind activitatea sa literară de până în acest moment, ci palmaresul său cinematografic. Suntem puși în fața unei alte identități auctoriale, lucru ce stârnește un interes suplimentar de receptare, asemănător, dacă tot ne aflăm pe terenul filmografiei, cu felul în care Godard opera cu genericele filmelor sale, devenind părți semnficative.
Citeste mai multîn România literară, nr. 10/2025
Cartea lui Ștefan Vianu Sens interzis. Adevăr, devenire, locuire este în primul rând una de filosofie, mai precis, de fenomenologie, iar majoritatea raportărilor pe care le face sunt la filosofi și reflecțiile lor, dar ea se deschide în mod programatic către literatură, își plasează una dintre mizele majore în ea. Aceasta pentru că ea furnizează o cunoaștere afină fenomenologiei pe care ne-o propune atenției autorul, o cunoaștere însă, care nu derivă din filosofie. Prin urmare, nu numai că Ștefan Vianu ne propune ca teren al reflecției filosofice literatura, ca formă de gândire, „gândirea poetică”, dar face din ea și un loc de întâlnire al filosofiei cu viața în ceea ce Edmund Husserl numește „lumea vieții” (die Lebenswelt), Giorgio Agamben „viață nudă”, iar Ștefan Vianu „viața sensibilă”.
Citeste mai multpe ceureviewofbooks.com, martie 2025
Publicată în vara anului 2024, cartea lui Marius Turda, În căutarea românului perfect, atinge un punct sensibil în dezbaterile contemporane. Lucrarea scoate la iveală impactul profund al concepțiilor eugenice și rasializate despre românitate, dezvoltate în contextul consolidării statului național român de la sfârșitul secolului al XIX-lea până în prima jumătate a secolului XX. Studiul lui Turda contestă o lacună semnificativă în cercetarea naționalismului românesc, care e tendința de a marginaliza sau de a minimaliza rolul rasismului, tratându-l adesea ca pe o simplă imitație a unor curente externe, fără rădăcini locale profunde. Este o intervenție necesară și de actualitate, mai ales în contextul recrudescenței naționalismului de dreapta în România, un fenomen adesea alimentat de o reevaluare necritică a ideilor și discursurilor intelectuale și politice din perioada de dinainte de 1945.
Citeste mai mult