în Observator cultural, nr. 1247

Filme românești cred că este piesa cea mai interesantă (…) și asupra căreia doresc să-mi concentrez puțin atenția, deoarece propune o nouă fază a prozei gândite de către acesta din urmă, în care cred că se regăsește cel mai bine, câștigând prin echilibrul unitar al compoziției. Din start, Sociu ne anunță că suntem pe teritoriul unei alte convenții decât cea cu care ne-a obișnuit până acum; dacă aruncați o privire asupra reperelor biografice, peste care trecem de cele mai multe ori cu ușurință, mai ales în cazul autorilor cunoscuți, veți observa că nu sunt prezente datele privind activitatea sa literară de până în acest moment, ci palmaresul său cinematografic. Suntem puși în fața unei alte identități auctoriale, lucru ce stârnește un interes suplimentar de receptare, asemănător, dacă tot ne aflăm pe terenul filmografiei, cu felul în care Godard opera cu genericele filmelor sale, devenind părți semnficative.