Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
pe contributors.ro
La fel ca întreaga mea generație, am fost absolut convins că vina, întreagă și totală, aparține numai și numai regimului comunist, în varianta lui locală („național-comunism”, cum i s-a spus ulterior). Dar, după lectura volumului În căutarea românului perfect. Specific național, degenerare rasială și selecție socială în România modernă, de Marius Turda (editura Polirom, 2024), convingerea mi s-a făcut țăndări. Pur și simplu, boala care a dus la tripleta „origine sănătoasă – decreței – orfelinatele groazei” e mult mai veche decât național-comunismul. Autorul îi plasează începuturile în a doua parte a secolului XIX, dar mai importantă decât cronologia îmi pare natura acestei boli: crearea statului național a implicat crearea unei rase. Sună teribil? Chiar este. Intelectualii s-au crezut îndreptățiți să ofere tânărului stat o rasă pură de oameni, de ființe umane, numite „români”. Acești români nu existau încă, așa că trebuiau creați, făcuți, fabricați din ceva. Acel ceva trebuia întâi găsit, apoi prelucrat până la obținerea produsului finit, pe care îl aflăm încă din titlu: românul perfect.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1251
Nu știu dacă voi ajunge vreodată prin acele ținuturi – numai când citești de una, alta îți vine să mai pui ceva pe spate, aud vocea bunicii mele… –, dar mi-a făcut o mare plăcere să descopăr o oază de umanitate în mijlocul unui imperiu al zăpezilor și frigului. De crapă pietrele. Al bucuriei de a fi. O lecție despre cum trebuie să ne bucurăm de orice clipă de viață. Dincolo de mărirea pensiilor și noile reglementări legate de consumul de energie electrică.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1251
Barrett rămâne fidel unui stil narativ direct și realist, care este prezent și în proza scurtă care l-a consacrat, dar dovedește o capacitate mare de a reda complexitatea relațiilor interumane și a atmosferei claustrofobe din Ballina, acolo unde, pentru personajele sale, pare că nu există vreo șansă de scăpare. Totodată, umorul negru adaugă o dimensiune aparte narațiunii sale, pentru că aduce în discuție problemele unor locuri mai puțin explorate ale Irlandei, iar intriga construită în jurul personajelor, pe parcursul unui singur weekend, creează o imagine veridică și adesea brutală a vieții cotidiene în comunitățile mai puțin favorizate social.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1251
Este greu de spus în ce măsură proza lui Bogdan Răileanu ține de lume și în ce măsură ține de poveste. Eu tind să cred într-o interșanjabilitate, deși aduce mai degrabă a imbricare, făcută exemplar, atât cât să infirme probabilitatea separării dintre categoriile discutate mai sus. Este adevărat că proza sa nu este în întregime autoficțională, dar, să fiu cinstit, nici nu este lipsită de asta. (…) Pe coperta cărții este reprodusă o pictură de Emanuel Borcescu, cu o menghină în prim-plan. Nu știu dacă conținutul cărții ar fi putut fi exprimat mai bine decât atât. Este de fapt imaginea incompletă a individului tras printr-o menghină. O menghină a minții sale, dacă se poate, care îi strâmtează existența din pricina lumii în care a trăit și trăiește.
Citeste mai multpe contributors.ro
Ce este, de fapt, cartea Liliei Calancea, scriitoare născută în Republica Moldova, carte intitulată Rodica Ojog-Brașoveanu -320 de pisici în Cimitirul Bellu? Ce este în plus decât o reușită mostră de biografie romanțată. Indubitabil, achitarea unei datorii. Născută în 1977 la Strășeni, într-o Republică Moldova încă intens rusificată, Lilia Calancea mărturisește că a descoperit frumusețea, expresivitatea limbii române odată cu lectura romanelor polițiste și apoi istorice ale unei scriitoare care, la îndemnul soțului ei, nimeni altul decât actorul Cosma Brașoveanu, a renunțat la siguranța nu numai de ordin financiar, siguranță conferită de profesia de avocat, spre a deveni liber profesionistă și autoare de romane polițiste. Cartea Liliei Calancea este, așadar, o continuă, o repetată declarație de iubire și de recunoștință.
Citeste mai multîn Dilema
Volumul Angelei Martin este un roman al formelor de viață pierdute, al speranțelor firave și al cotidianului traversat cu demnitate. El se opune, cu eleganță, urgenței spectacularului și face loc – rar, dar necesar – literaturii care ascultă mai mult decît strigă. Memoria funcționează ca un filtru moral, dar și ca un spațiu de retragere – în familie, în muzică, în iubire, în teatru – unde ideologia nu poate pătrunde decît ca zgomot de fundal. Iar în această retragere se află miza: romanul nu cere dreptate, ci dreptul de a păstra vie amintirea unei libertăți lăuntrice, oricît de temporară sau iluzorie. Într-o epocă în care totul devine discurs, Angela Martin scrie despre ceea ce rămîne din om după ce discursul trece.
Citeste mai multpe pagina personală de Facebook
Citesc o carte tulburătoare: o mărturisire a lui Andrei Gorzo despre ceea ce el numește „norii groși de ciudățenie sinistră în care tatăl nostru ne învăluise viețile”. Textul e politic, nu doar fiindcă e vorba despre comunism și postcomunism, ci și - sau: în primul rând - fiindcă citește propria biografie prin scrierile lui Graham Greene, care par să-l fi copleșit pe Gorzo. O prietenă mi-a recomandat cartea spunând că, la finalul lecturii, a plâns. Eu nu mai plâng de multă vreme nici la filme, dar trebuie să mărturisesc că paginile lui Gorzo trezesc emoție, fiindcă te împing să te întrebi ce te-a schimbat când toată lumea din jurul tău zice (sau chiar crede) că s-a schimbat atât de mult după 1989. Volumul a ieșit la Editura Polirom și-i mulțumesc lui Dan Croitoru pentru că mi l-a făcut cadou.
Citeste mai multîn revista VATRA, nr. 1-2/2025
Cartea sa este ceea ce am putea numi o autobiografie în stil liber, mizele autorului fiind mai degrabă acelea de a depăna amintiri pentru ceilalți, dar și (mai ales) pentru sine. Nu-și propune să scrie un roman, deși ar fi putut – coeziunea ar fi putut fi relativ ușor atinsă. Volumul devine o colecție de povestiri: Fierăria, 22 de căsuțe, Fănică și Securitatea, Doctor Aurel, „Pune banii ăia pe undeva…”. Chiar dacă nu reușesc să închege un imaginar substanțial, poveștile de față, inegale, propun o serie de imagini pline de farmec. Că de aici a ieșit o carte, îndrăznesc să afirm ca aceasta a fost o chestiune de ordin secundar pentru Florin Duțu. Nu cred că și-a propus să arate că știe să scrie, și, cu siguranță, nici posibila gamă variată a instrumentarului naratologic nu i-a dat bătăi de cap.
Citeste mai multpe citestema.ro
Colin Barrett reușește, într-un roman de mici dimensiuni, să includă visul spulberat al unei întregi generații tinere, să exploreze teme profunde precum singurătatea sau căutarea identității, nevoia de apartenență și inabilitatea de a funcționa în lumea reală pentru a avea succes după un trecut în sânul unei familii destrămate sau incapabile de a construi un cămin în adevăratul sens al cuvântului. Cinismul unor situații și al personajelor animă peisajul sumbru al unui orășel guvernat de idealuri pierdute.
Citeste mai multîn România literară, nr. 15/2025
Ca scriitoare îmi place să scriu și să mă apropii de personaje reale care trăiesc în contexte istorice tulburi. Între altele, pentru că o asemenea opțiune scriitoricească poate indica până la ce punct noi, oamenii, nu suntem stăpâni pe destinele noastre, pe viețile noastre. Ceea ce se întâmplă în jurul nostru determină și condiționează propriile noastre acte mult mai mult decât ne putem noi înșine imagina. Ana Mladici, fiica Estului, fiica lui Radko Mladici, fără să fie o victimă directă a războiului este, totuși, o victimă a războiului. Da, da, este o victimă a războiului. Vorbesc, în carte, despre acea perioadă din istorie când viețile oamenilor normali, ale oamenilor obișnuiți sunt supuse unor schimbări atât de puternice, de o asemenea amploare încât scapă controlului.
Citeste mai mult