Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
în Observator cultural, nr. 1248
Profesoară universitară cu un prestigios pedigree, cu o biobibliografie bogată în remarcabile volume individuale – și colective, nu puține –, publicate atât în România, cât și pe te miri ce meridian, Mihaela Miroiu ne livrează de această dată un volum de eseuri – „studii și articole prezentate sau/și publicate de mine între 1995 și 2020, cele mai multe în afara României”, după mărturia autoarei –, într-o introducere pusă sub genericul „În ce credem astfel încât să putem avea loc unii de alții?”, ce deschide volumul Avem loc unii de alții? Democratizare și feminism (Editura Polirom, 2024), care merită citit dincolo de opțiuni, preferințe, simpatii sau antipatii. Intelectuale, ideologice, politice.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1248
Orele este o lectură tulburătoare, o călătorie în universul feminin marcat de căutări și renunțări, de aspirații și prăbușiri. Este o carte care nu doar că impresionează prin stilul său liric, dar și provoacă cititorul să reflecteze asupra propriei existențe. Dacă după lectură simțiți nevoia să rămâneți mai mult timp în atmosfera melancolică a romanului, filmul este o alegere excelentă. Lectură și vizionare plăcute!
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1248
Într-o primă aproximare, cartea se înfățișează ca o frescă a societății românești care acoperă o perioadă de vreo 70 de ani, întinzându-se de la primul deceniu de comunism până în imediata noastră contemporaneitate. Ea se constituie din confesiunile a două personaje, Vlad, un bărbat matur, și o femeie mult mai tânără, Maria, confesiuni între care se vor ivi coincidențe și similitudini, nu foarte verosimile, dar menite parcă să sublinieze că „viața bate telenovela”.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1248
Cornul inorogului transcria experiențele sexuale (și simultan textuale, din perspectiva similitudinii proclamate de teoreticienii textualismului dintre actul erotic și actul scrierii ei, între falus și calamus) ale unui intelectual cu ambiții scriitoricești, experiențe care se desfășoară sub tutela Dianei, un fel de guru feminin care, potrivit mitologiei textualiste, ar putea fi privit ca o reprezentare a instanței scripturale, cea care impune legile „necruțătoare” (cum le numea Marin Mincu) ale actului textual. Iar romanul de debut al lui Bogdan Crețu se remarca, nu în ultimul rând, mai ales printr-o diversă și impresionantă galerie de personaje feminine.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1248
Cartea, așa cum a început, se încheie pe fundalul recitării de către rabin a Kadișului, în cinstea Domnului. Înmormântările celor doi Brauner, Norbert și Victor, ne trimit un gând de speranță într-o întâlnire deasupra timpurilor și spațiului, în infinit. Iar cititorului, ca în orice biografie romanțată, îi rămâne șansa să pactizeze îndrăgostit cu subiectul, asa cum îl vede autoarea, sau să cerceteze minuțios informațiile. Ambele rezultate sunt de bun augur pentru Victor Brauner și Valentina Iancu. Paginile scrise sporesc fascinația față de Brauner, pe măsura operei sale și în ciuda vieții, într-un secol traumatizat de extremisme politice de tristă amintire.
Citeste mai multîn Literomania, nr. 366
Informațiile aduse de Bruce Lincoln despre cei doi nu sunt inedite, dar ele niciodată până acum nu au fost spuse răspicat, asumat, deși nu era vorba de lipsa dovezilor – articole, documente etc. Altfel zis, da, se cunoașteau și se cunosc foarte multe despre legăturile lui Eliade cu mișcarea legionară, știm că Ioan Petru Culianu, fidel, și-a apărat în numeroase rânduri, prin diverse justificări, maestrul. Știm, de asemenea, că I.P. Culianu împreună cu Matei Călinescu pregăteau un volum cu articolele prolegionare ale lui Eliade. Cu toate acestea, nimeni de la noi, în afară de Marta Petreu sau Andrei Oișteanu, nu a scris ceva comparabil cu cartea din 2024 a lui Bruce Lincoln, în care ezitările și răstălmăcirile să fie zadarnice în fața unor mărturii și probe irecuzabile. De apreciat, însă, încă o dată, tonul clar și direct al lui Bruce Lincoln.
Citeste mai multpe veronica-niculescu.blogspot.com
Tocmai am încheiat și pun în raft Orașul și zidurile sale incerte, ultimul roman al lui Haruki Murakami. Cu senzația că a scris unul dintre cele mai frumoase și profunde romane ale sale. Deși e tot el, cu temele lui mari, scrise cu o energie și o înțelegere fantastice, date cu siguranță de vârstă și de un context special, mi se pare că e mai mult aici ca oriunde înainte, fiecare locșor, în marea sa simplitate aparentă, e mai încărcat de sensuri ca oricând înainte; și e mai mult ca oricând o împletire nu doar a lumilor, a celei magice cu cea reală, o contopire blândă și uimitoare a lor, dar o extraordinară împletire a vârstelor omului; și aici mi se pare că e esențialul - avem o carte care nu se putea scrie decât acum, după 70 de ani, cu mintea și inima pline de toate vârstele unui om, de amintiri și, mai ales, de o înțelegere profundă. Și, bineînțeles, e frumusețe pagină după pagină, e dragoste, e muzică, e mâncare, e mersul prin lume al unui om, cu toate cele omenești, așa cum face de fiecare dată acest scriitor atât de iubit.
Citeste mai multpe alecart.ro
Roman al înstrăinării și al reapropierii, al plecării și al reîntoarcerii (silite, dar necesare) pentru o nouă (diferită) plecare, al rupturii și al reconcilierii, al unei răni adânci ce se cere vindecată. Romanul unei tinere care își povestește viața, evocând momente, stări, gânduri din copilărie și din adolescență în timp ce se confruntă cu o lume ce-i este încă străină, pe care nu știe dacă vrea sau dacă o va putea numi vreodată acasă. O poveste în care chipul mamei și cel al bunicii, viețile lor, alegerile lor și viața ei se plămădesc una pe cealaltă continuând, fără voie, lungul șir al dezamăgirilor, al abuzurilor, al greutăților, al vinovățiilor. Chemând mereu alte chipuri – întunecate (ca cel al bunicului), pline de ură (al străbunicii) sau impregnate de slăbiciunea transformată în violență (precum cel al tatălui). O poveste de familie în care abuzul și suferința se transferă – ca o fatalitate, ca o secvență cromozomială de ADN – dinspre mame spre fiice.
Citeste mai multpe blog.sanziana.ro
O scriitură clară, împănată pe ici, pe colo, cu detalii cu iz academic, dar fără să fie deficitară la sensibilitate sau lirism. Anca Vieru îți face treaba de cititor ușoară. Te invită în povestea lui Pallady fără să te provoace să pricepi ce a vrut să spună autorul. E clar ce a vrut să spună autorul, și tu, cititor, poți să-ți vezi de treabă și să te lași purtat și să-ți dai voie să fii curios și fascinat.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1247
Avem puse laolaltă șase eseuri, unul mai interesant decât celălalt, mai ales pentru nespecialiști. Dacă despre marii corifei ai artei/muzicii/filozofiei mai știam câte ceva, în ce privește relația dintre creier și lumea vizuală, emoții, experiențe, amintiri, procese de ordin superior și inconștient, legătura cu actul de creație plonjăm într-un spațiu fabulos. Că este vorba despre mari pictori de talia lui Gustav Klimt, Marc Chagall, Chaïm Soutine sau Jules Pascin, care reprezintă interacțiunea prolifică dintre creștini și evrei. Analiza portretelor lui Soutine este o bună lecție despre cum trebuie să privim chipul unui om prin intermediul artei. (…) Psihologia și arta sunt puse alături. O bună introducere în universul multicultural al Kakaniei și în activitatea intensă a artiștilor evrei, care a condus la nașterea modernismului vienez de la 1900.
Citeste mai mult