Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
în România literară, nr. 26 2026
Mircea Mihăieș nu doar că se reinventează, dar și depășește granițele criticii, creând un nou gen de hermeneutică, a vieții și a operei deopotrivă. Și o face pornind de la o autoare nu neapărat în vogă astăzi, cu o biografie tumultuoasă și cu o operă complicată, care, deși adesea imitată, nu a întrunit neapărat unanimitatea...
Citeste mai multÎn Cațavencii nr.37 (780)/ 2026
Seducătoare pe alocuri, tot timpul interesantă, chiar și cînd nu ești de acord cu ideile autorului, Marele adevăr…, cu punctele sale de suspensie din final, vrea să ne convingă de un lucru: că nimic din ceea ce s-a întîmplat în istoria omenirii nu era obligatoriu să aibă loc, inclusiv capitalismul.
Citeste mai multÎn Cațavencii nr. 32/ 2026
Din carte, aflăm ce s-a întîmplat prin oribilele subsoluri din Gaza: umilințe, bătăi, abuzuri fizice și psihice, înfometare, amenințarea permanentă cu moartea, izolarea copleșitoare. Refuzul de a ceda. Dar și speranța că toate se vor sfîrși cu bine într-o bună zi, care chiar a venit. Trecînd peste pierderea celor dragi, Eli Sharabi are puterea să depună mărturie pentru toți cei din neamul său. Prima mărturie a unui ostatic devine un cap de acuzare împotriva terorismului. Cartea lui Eli Sharabi, altminteri un cuminte economist și șef de serviciu financiar, devine bestseller în Israel și obține Premiul National Jewish Book
Citeste mai multîn Observator cultural nr. 1321
Volumul este o ediție de texte cu statut și destinatari foarte diferiți, care au într-un fel sau altul legătură cu România. Cercetînd arhive instituționale, dar și arhiva familiei Dupront, Ștefan Lemny a reunit documente inedite, dar și publicate, în nume propriu sau cu pseudonim, alocuțiuni la diferite evenimente, dar și note personale, precum cele scrise de Dupront în zilele Rebeliunii legionare din 1941 sau după revenirea în România, în 1959. Conține, de asemenea, o valoroasă corespondență cu figuri intelectuale cărora Dupront le-a influențat destinele: Emil Cioran, Mircea Eliade și Eugen Ionescu. Un amplu și documentat studiu introductiv reface istoria legăturilor lui Dupront cu România, începînd din anii tinereții, cînd tînărul normalian de 27 de ani era recomandat de istoricul de artă Henri Focillon pentru funcția de director al Institutului Francez, și pe parcursul întregii cariere a acestuia, care l-a dus nu doar în avangarda istoriografiei franceze, ci și în poziția de președinte al Universității Paris IV – Sorbona în anii 1970.
Citeste mai multNeue Zürcher Zeitung
Un catharsis dureros – Gabriela Adameșteanu continuă povestea României într-un roman rafinat și labirintic
Citeste mai multÎn Steaua nr. 6/2026
Andreea Răsuceanu tocmai a publicat un roman excelent care o îndepărtează de trilogia recent încheiată, cea care o adusese în prim-planul receptării noastre critice, un roman care o propulsează printre autorii români de vîrf ai momentului prin originalitate, curaj, profunzime și stil. Hemiptera este genul de carte care se citește ușor, pentru că în pagini găsești o chemare ascunsă spre o dezvăluire mereu în buza orizontului narativ, dar o carte ce se parcurge lent, lectura fiind dependentă de atenta urmărire a unei frazări care conduce atenția cu volute repetate și care implică o imersiune totală în atmosferă, ritm și stă în umbra unui anumit orizont de așteptare inerent, construit de către elemente ale narațiunii și o multitudine de cărămizi desprinse din plămada universului ficțional.
Citeste mai multÎn revista Vatra
Proza Angelei Martin pare clasică, folosind uzual persoana a treia, fresca, omnisciența. Sub această aparență lucrează însă o tehnică pe care autoarea o practică sistematic: vocea auctorială alunecă în interioritatea personajelor și preia vorbirea lor fără s-o marcheze. Naratorul povestește din interiorul limbajului celor povestiți. Plecarea familiei din București devine „Daʼ nu-i bai, Grozeștii plecau din București cu inima împăcată”; drumul cu trenul e parcurs „vorba ardelenilor”; o gazdă cumsecade e „o cucoană din aceea veritabilă”. Aceste inflexiuni orale sunt absorbite de instanța narativă, care își contaminează propriul discurs cu graiul lumii descrise. Naratoarea observă personajul dinăuntru, îl trăiește în priză directă, oscilând între aderare și retragere. Am putea spune că persoana a treia balzaciană este, la Angela Martin, locuită de un eu care s-a antrenat să devină celălalt.
Citeste mai multÎn Revista Orizonturi culturale italo-române nr. 9/2026
Discursul istoriografic românesc actual trebuie sa facă loc și unei interpretări a trecutului din punct de vedere al istoriei eugeniei și rasismului, dacă nu din altă rațiune, cel puțin din acea a lecției pe care ne-au dat-o mari noștri istorici din trecut, aceea de a vedea istoria propriei identități și prin prisma opiniei pe care ceilalți au avut-o despre români. Deseori acești "ceilalți" au fost victime ale nedreptăților cauzate de naționalism sau ale războaielor care au urmat datorită punerii în practică a ideologiei naționaliste și rasiste. Acei morți, acele "cadavre furate" cum le numea in mod poetic contele maghiar Pál Teleki, așteaptă să fie recunoscute de către Istorie iar noi, demni moștenitori al secolului al 19-lea avem datoria să nu le furăm demnitatea și să le redăm dreptatea istorică pe care o merită, o memorie care nu poate exista fără punctul de vedere al "celuilalt".
Citeste mai multÎn Observator cultural, nr. 1320
Varegul este o proză istorică, în care, pe canavaua unor întîmplări consumate printr-o Europă potopită de războaie, conflicte religioase, interese economice și amoruri imposibile, cîțiva varegi își fac drum spre Constantinopol și se reîntorc spre casele lor ca și alți aventurieri nordici care au ajuns prin sudul actualei Rusii și prin conturul Mării Negre. Multă culoare locală și temporală, bazată pe o bună cunoaștere a legendelor unui nord prea puțin familiar nouă, dar și multe dintre pățaniile și realitățile brutale ale Evului Mediu. Amatorii de Borges vor fi pe deplin satisfăcuți de romanul Flaviei Teoc.
Citeste mai multÎn Observator cultural, nr. 1320
Poveste a plecărilor și a întoarcerilor (aproape o odisee a întoarcerii nu neapărat acasă, cît la propriul eu identitar), a (re)devenirilor și (re)scrierilor identitare ale sculptoriței închistate într-o lume a absurdităților (,,Sculptura e o aberație. Arta e o aberație. Politica e o aberație. […] Jurnalismul e o aberație. Interviurile sînt o aberație“) în care se străduiește să reușeașcă să trăiască fără a fi nevoie să se justifice și fără a fi necesar să ofere cuiva vreo explicație (,,Eu nu-mi explic sculpturile. Ele spun tot ce am de zis. Dacă nu spun, e problema lor, nu credeți? […] Dacă ar trebui să-mi explic lucrările, mi-ar trebui o viață de om și tot nu mi-ar ajunge timpul“), Toate numele Felizei alcătuiește portretul uneia dintre cele mai importante artiste columbiene ale secolului al XX-lea.
Citeste mai mult