Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
în Observator cultural, nr. 1241
Dans mai degrabă al umbrelor și al fantasmelor, acest roman, scos din sertarul electronic al lui Ovidiu Verdeș la mai bine de 12 ani de la scrierea lui, continuă, în literatura noastră, destinul primelor Muzici și faze, fiind cea mai bună introducere în lumea adolescenților din urmă cu zeci de ani, prin recuperarea în mod exemplar a limbajului, preocupărilor și gândurilor acestora. Tinuț, băiatul inteligent, introspectiv și fin cititor al psihologiilor umane, rămâne un icon pentru segmentul lui de vârstă și sunt convinsă că poate cuceri și influența (și) generația de azi în tot ce înseamnă empatie, spirit ludic și ironie de cea mai bună calitate.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1241
Nu mă dezic de ceea ce am spus în retrospectiva dedicată nonficțiunii anului 2024, Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie (Editura Polirom) este cea mai specială carte publicată de un autor român anul trecut. Mozaic de amintiri, aranjarea capitolelor cărții nu respectă cronologia poveștii familiei Gorzo, ci este caracterizată de salturi temporale înainte și înapoi. E un mod eficient de a anunța temele, de a crește tensiunea și de a releva, mai apoi, înțelesurile lor în punctele culminante – fără a oferi răspunsuri definitive, pe care nici autorul nu le deține în totalitate. Pasionat de genurile populare (genre fiction), Andrei Gorzo scrie o carte fermecător de simplă, deși complexă prin mizele și straturile sale, cu un stil direct, inteligent, fără pic de elitism, în care referințele culturale nu inhibă, ci invită să fie descoperite.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1241
Andrei Gorzo scrie o carte de spionaj. Și de autobiografie. Și de critică cinematografică și literară. Și de analiză a tranziției postdecembriste. Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie e o încercare de descifrare (non-lineară, cu întoarceri în timp și reveniri) a vieții tatălui, avându-l alături pe Graham Greene, scriitorul britanic de romane polițiste și de spionaj al secolului al XX-lea, care i-a fost the secret sharer în adolescență lui Andrei Gorzo.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1241
Ce am învățat de la Graham Greene (Editura Polirom, 2024) e în primul rând o poveste spusă cu pasiune, ceea ce o face să fie o carte frumoasă, emoționantă și onestă. Cartea lui Andrei Gorzo (care e greu de încadrat într-un anumit gen) are multiple straturi și mai multe mize, fiind deopotrivă o anchetă personală, o confesiune, un șir de „interviuri”/consultări cu părinții și sora, un eseu, un mic studiu sociologic al bulei burgheze, o radiografie a mai multor epoci și contexte, incluzând și o perspectivă critică asupra felului în care a crescut o parte a generației noastre (cea cu rădăcini în mica burghezie), cu un amalgam de împrumuturi, influențe și ecouri din zone literare și de divertisment pro- sau anticomuniste, cu radicalizări sau chestionări multiple și cu interes pentru „misterele cu securiști”.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1241
Din paginile cărții se pot desprinde imaginile societății anilor ’90 și personaje precum Gelu Voican Voiculescu. Este lumea prăbușirii sociale pe toate planurile și a lipsei regulilor, în care există posibilitatea ca orice să se întâmple, o lume care pare să se întoarcă în evenimentele politice recente. Cartea nu propune o frescă socială a epocii în care a trăit Dan Gorzo, deși ar putea fi citită și în acest fel, ci este, înainte de orice, un jurnal de doliu. Cel puțin în acest fel am citit-o eu. Am scris la un moment dat că experiența pierderii unei persoane iubite poate fi echivalată cu o pierdere a coerenței propriei identități și existențe. Rămânem cu absența celui care nu mai este printre noi și ajungem să sculptăm acea absență, umplem golul lăsat în urmă. Ce am învățat de la Graham Greene este forma acestui doliu.
Citeste mai multpe Litero-mania, nr. 359, 28 ianuarie 2025
În Copiii din miez de noapte, carte debordând de fantezie şi, nu o dată, de exuberanţă, Salman Rushdie a găsit, apoi, cea mai potrivită modalitate de a descrie lumea indiană în ansamblu, dominată de nevoia de modele – umane, estetice şi, de ce nu, chiar cinematografice, dacă ne amintim de maliţioasele secvenţe ce descriu cetatea filmului de la Bollywood – şi de preocuparea pentru corespondenţe, fie ele biografice şi/sau literare.
Citeste mai multpe bookblog.ro
Pământeni nu este o carte ușor de digerat. Este brutală, ciudată, incomodă. Dar este și o poveste despre curaj. Despre cum să-ți găsești vocea într-o lume care te obligă să taci. Despre cum să-ți creezi propriul univers, chiar dacă asta înseamnă să renunți complet la cel care te-a format. Pentru cine este această carte? Nu pentru cei care caută confort. Nu pentru cei care vor povești liniare, plăcute. Este pentru cei care sunt dispuși să-și pună întrebări incomode despre identitate, despre locul nostru în lume, despre limitele umanității.
Citeste mai multpe alecart.ro
(…) Evanghelia după Lumea Nouă (în traducerea Alexandrei Cozmolici) e, în egală măsură, o rescriere și o luare în răspăr, o deconstrucție a întâmplărilor Noului Testament. Polemic, uzurpator și provocator, romanul se construiește mereu pe cel puțin două niveluri – cel religios și cel laic, înglobând în același timp trimiteri literare dintre cele mai variate și luând pulsul Lumii Noi.
Citeste mai multîn revista Anthropos, nr. 1/2025
Al doilea roman al prozatoarei Angela Martin, Cartea lui Cezar, este unul al aventurii și al inocenței, scris într-un registru realist, care dezvăluie mentalități, fapte sau cadre spațio-temporale, decupate dintr-un deceniu tulbure al comunismului. (…) Fiind o continuare a primului roman, Valentina, în care autoarea își propunea să redea, pe dimensiuni ample, istoria unei familii, Cartea lui Cezar impresionează, la nivelul construcției, printr-o formidabilă mobilitate a naratoarei de a vizita spații sociale și culturale, diferite, de a plonja dintr-o dimensiune sufletească în alta, de a reda, în toată amploarea lor dramatică, scene de familie dintr-un anumit trecut îndepărtat, dar și ramificațiile acestora într-un prezent al personajelor, tot mai tern și mai apăsător.
Citeste mai multîn revista Familia
Cartea de debut a Emiliei Faur – Viața e a mea (Polirom, 2023) – mi-a lăsat impresia că mă uit la toată realitatea textuală transformată în cioburi de oglindă, cioburi pe care, dacă încerci să le aduni, să recompui oglinda/realitatea, riști să te rănești serios, fiindcă ceea ce reflectă ele sunt chestiuni foarte dureroase. E un mixaj de roman cu fundație ideologică (pot să-i zic roman de idei?) și unul polițist-feminist-(semi)experimental, destul de apăsător (nu cred că avem așa ceva în literatura română contemporană, cel puțin nu știu eu să fie).
Citeste mai mult