Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
în revista Contemporanul, nr. 12
În plin deceniu al ambiguizărilor ca forme de libertinaj sintactic și narativ, Breban inaugurează spiritualitatea ca un nou primitivism. Cât de ingenios, întunecat și talentat era tânărul prozator se citește în fiecare personaj, ca și în scenele psihologice și de atmosferă, în felul cum, în cele din urmă, își construiește propria legendă.
Citeste mai multîn revista Contemporanul, nr. 12
Dacă Woland și suita lui drăcească trec din transparența de la începutul romanului în concretețea apoteotică din final, mitografiile din Rătăcitorii presupun a traversa istoria lumii cu sentimentul că poți transcrie Totul prin fragmente. Exagerăm spunând „sentiment”, pentru că poloneza hibridizează istoria cum ar face‑o Eco: cu pathos elevat, ambiție erudită, imaginar metaficțional, polifonie transdisciplinară și cronotopuri ce răstoarnă registrele. Răul se insinuează poetic, abia la mijlocul narațiunii, în capitolul Zona lui Dumnezeu, când înțelegem că, pentru cercetătoarea fascinată de biologie, lumea există prin acorduri. Dacă natura le legiferează, acordurile înspăimântă oamenii. Istoria și lumea însăși ar fi un organism întors, ecosistem și rețele perfect articulate, cu lucrurile mici înfățișând divinitatea; de aceea, fiece călătorie, oricât de modestă, are nevoie să ne transforme în rătăcitori.
Citeste mai multîn revista Contemporanul, nr. 12
Tulburătoare până astăzi, cartea portughezului rămâne controversată doar privită din perspectiva narativă – de obicei, unidirecțională, dinspre divinitate. Citită însă ca o apocrifă scrisă de diavol, lucrurile se limpezesc doar ca să reambiguizeze întregul și provoacă cititorul să ancheteze cu mare băgare de seamă legăturile cu tradiția evanghelică. Atingând detaliile celei mai cunoscute istorii, pledând pentru emoțiile costisitoare, inaugurând sensuri răsturnate, bulversând paradigme și zdruncinând angoasele credincioșilor, José Saramago întoarce miturile spre ele însele și pe cititori spre ei înșiși.
Citeste mai multîn revista Contemporanul, nr. 12
Să spui sau să nu spui? Asta‑i întrebarea – dilema simili‑hamletiană cu care debutează romanul omonim al Hannei Bota, apărut în 2024 la Editura Polirom din Iași – încapsulează o provocare cu multiple dezvoltări hermeneutice virtuale. Pentru un împătimit nietzschean, ea descătușează intuiția unei narațiuni ordonate de raportul dintre asumarea poverii de către o ființă rămasă captivă într‑un trecut toxic și despovărarea zarathustriană echivalentă trăirii afirmative și unui alt tip de etică (amoralismul). Însă, la o privire mai atentă, cu toate că propune dihotomia povară–despovărare, Să spui sau să nu spui nuanțează problematic limitele și tranzitivitatea despovărării (urmărită până la conversia ei în povară) într‑un discurs a cărui miză rămâne pledoaria pentru identitate, pentru conservarea esenței dincolo de opțiunile și constrângerile regimurilor existențiale duale propuse spre dezbatere în textura unui roman în care savoarea oralității și sugestia complicității cititorului funcționează ca atractori irepresibili.
Citeste mai multîn revista Apostrof, nr. 10
Pe lângă cercetarea meticuloasă şi fină descoperim un scriitor, pentru că volumul lui Marcel Tolcea impresionează prin narativitate şi stil asumat personal. Nu este o lucrare sobră, deşi ştiinţifică. E vie, despre un om viu care iese din mitologia creată ca personaj neobişnuit cu măşti, camuflaje, umbre şi intră în galeria personalităţilor culturii române interbelice şi postbelice.
Citeste mai multîn revista Literranova, nr. 11
Hanna Bota aduce înaintea noastră, prin romanul Să spui sau să nu spui (Polirom, 2024), povestea unei prietene care i s-a confesat cu câțiva ani în urmă. Cartea – cea dintâi, între compozițiile sale epice, cu dialoguri neincluse în tiparul narativ – a suferit modificări pe parcurs, coerența vremilor trăite de personaje fiind asigurată în versiunea finală grație personajului Alex, care este și instanță naratoare și din ale cărui iscodiri lăuntrice este preluat titlul operei. Având dimensiuni mai restrânse comparativ cu romanul precedent (Trei femei, cu mine, patru, Editura Cartea Românească, 2023) și un ritm mai dinamic, volumul de acum avansează o problematică la fel de complexă, abordată din perspective multiple (raporturile familiale și între generații, societatea românească în anii comunismului, condiția femeii, ipostazele iubirii, destinul, celălalt, migrația, adevărul, prietenia, adolescența), a căror confruntare îmbie cititorul să reflecteze asupra modului particular de locuire a spațiului și a timpului. (...) noua carte de proză a Hannei Bota merită citită. E limpede că autoarea știe ce înseamnă scrisul, știe cât să spună ori să nu spună.
Citeste mai multîn Cațavencii
Cum vine asta Reportaje (auto)biografice? Să fie un subtitlu la derută pentru schițele și povestirile cu aer memorialistic din care e alcătuit recentul volum publicat de Dan Lungu? Sau o modestie auctorială, cam ca la Alexandru George (care numai modest nu era pe persoană fizică), avînd rostul de a echilibra titlul de eseu psiho-fizic al cărții? O explicație o dă autorul însuși: spune el că întîmplările auzite de la alții devin parte din viața sa atunci cînd empatizează cu ele. Remarca asta reamintește că Dan Lungu e și sociolog, pe linia lui Claude Lévi-Strauss, pe care duhul povestirii îl însoțește în studiile sale. Mai e însă ceva, mai important: știind cît de fragilă e memoria publică – și memoria în general –, Dan Lungu se străduiește s-o păstreze cît mai aproape de întreg (...) în această carte pe care o recomand cu admirație.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1283
Sunt selectate în această antologie de materiale jurnalistice câteva dintre cele mai pregnante teme care au traversat mentalul public românesc și internațional. Cu pandemia de Covid-19 se deschide volumul, reamintindu-ne, fără patetisme și extrapolări savante, ci simplu și direct, ce am pățit noi. Ce am trăit cu toții. Atunci. În 2020 și în anii care au urmat, diferiți și percepuți, de fiecare dintre noi, altfel. Adelin Petrișor a făcut parte din echipa de teren a redacției, „am filmat, mi-am făcut treaba și, în vremuri complicate, am ajutat TVR să fie înaintea tuturor acolo unde era cea mai importantă știre. Nu în ultimul rând, am fost fericit pentru că toți ai mei au trecut cu bine peste pandemie. Gata, nebunia a trecut. Să ne pregătim pentru ce va urma. Și au urmat – războiul din Ucraina, Trump. Și lista e deschisă…”. Să mai amintim doar de câteva subiecte/teme abordate. Războiul civil din Siria, 2011 și 2021, Iranul din 2012, experiențele supersonice din 2003-2023 – unde plimbăreala cu avioane de luptă nu e precum mersul cu barca prin Cișmigiu –, nu mai puțin fascinante sunt relatările despre întâlnirea Trump-Kim de la Singapore, Afganistanul sub talibani și mai ales povestea lui Horațiu Potra și a oamenilor lui din Congo. A rămâne cu gura căscată nu este doar o metaforă. Jurnalism de înaltă calitate, stilistică din clasa uitatului azi Brunea-Fox. Must read.
Citeste mai multîn revista Vatra, nr. 10-11
Relevanța și farmecul romanului stau, așadar, în luciditatea cu care scriitoarea privește generația emigranților de sacrificiu și în capacitatea de a restitui demnitatea unor vieți trăite cu compromisuri, abuzuri, lipsuri, marginalizare, vinovății de tot felul și eforturi imense. Dincolo de destinul Sofiei, al lui Robert și al bătrânului Moșneguțu, rămâne întrebarea deschisă: cine, de fapt, s-a descurcat, cât și cum – individul, familia, clasa, statul român?
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1283
Subintitulat Proximități, mărturisiri, Jurnalul, apărut anul acesta la Polirom într-o ediție adăugită, nu conține – exclusiv și strict – notații de natură factuală. (...) Deschis mai cu seamă spre zona atemporală, jurnalul comportă o linearitate care ține de dimensiunea morală: a unei conștiințe pentru care punctul de plecare este unic, constant: credința – resort și instrument hermeneutic – și corolarele sale: iubirea și prietenia. Cartea este, în egală măsură, un jurnal al întîlnirilor fundamentale, formatoare, și un jurnal de lectură. De o densitate livrescă impresionantă, textul este infuzat de referințe și citate la tot pasul, nu pentru a convoca argumente de autoritate care să întărească opiniile sau să confirme intuițiile autorului, ci pentru plăcerea comuniunii de idei. De cele mai multe ori Pintea aprobă, așadar, extrasele redate. Se întîmplă uneori însă să și taxeze, să rediscute poziții și principii etice.
Citeste mai mult