Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
pe asasunt.eu
În ceea ce privește vocea pe care Beatris Serediuc o folosește să scrie, vă spun că este una puternică și hotărâtă. Limbajul este pe măsura întâmplărilor relatate, iar frumusețea lui nu vine din metafore sau imagini frumoase, ci mai degrabă din reușita cuvintelor de a cuprinde exact stările eroinei și urâtul realității. Mi s-a părut o tușă fină în faptul că, în multe rânduri Donnatela își numește părinții folosindu-le numele (Nelu și Maria), punând prin două substantive proprii o limită ce arată înstrăinarea și sentimentul de neapartenență la propria familie.
Citeste mai multîn Suplimentul de cultură, nr. 850
Misiunea pe care o acceptă Iulia Gherasim odată cu Ce văd păsările este una pe care o îndeplinește și o duce la bun sfârșit înaintând într-un univers pe care îl poate exploata în continuare, demonstrând o abilitate care amintește de operele recente ale unor scriitoare precum Nadia Terranova sau Donatella Di Pietrantonio, ambele traduse la Editura Polirom, explorând mediul apropiat al familiei, aducând laolaltă trecutul și obstacolele prezentului într-o formă universală și după o rețetă infailibilă.
Citeste mai multpe bookhub.ro
Trebuie remarcată calitatea excepțională a volumului, în general și a studiilor din cadrul acestuia, în particular. Într-un mod inedit, în spațiul nostru public, un grup de intelectuali de excepție au oferit expertiza lor în mod obiectiv și lucid, cu deferență și calm, acoperind cele mai importante și cele mai diverse aspecte ale unui plan de regionalizare a României, care apare ca o alternativă viabilă și reală. Argumentele aduse de aceștia sunt greu de combătut, dar nu înseamnă că nu pot fi discutate, dimpotrivă, este mai mult decât necesară o amplă discuție în cadrul societății noastre, în special cu implicarea factorilor statali de decizie. Mai ales că, indiferent de viziune, țelul este comun, respectiv dezvoltarea armonioasă a României și reducerea urgentă a decalajelor de dezvoltare dintre regiuni, cu o privire specială asupra Moldovei. În orice caz, volumul de față ar trebui să devină lectură obligatorie pentru toți politicienii români, principalul vector de obstrucție al unei schimbări radicale, fie din dorința de conservare a unor largi pârghii executive, fie din cea de prezervare a unei situații imobile, dar avantajoasă pentru unii potențați locali.
Citeste mai multîn Cațavencii
Iulia Gherasim scrie proză realistă în povestiri scurte despre oameni obișnuiți pe care îi „citește” într-o cheie insolită. Micile ei narațiuni, simple la suprafață și complicate în filigran, sunt realizate într-o viziune de o finețe și o profunzime impresionante, cu o tehnică impecabil stăpânită.
Citeste mai multîn revista 22, 9 mai 2023
O antologie cu de toate și această a doua carte a uneia dintre marile conștiințe scriitoricești ale Occidentului: dialoguri, eseu, observații sociale, culturale, politice, religioase. Cu de toate și în stilul bine-cunoscut al scriitorului francez: în răspăr cu moda zilei. „Sunt normal. Scriitor normal” – spune Michel Houllebecq, cel care are (chiar) voluptatea de a construi poziții publice și texte cu „dinamită la purtător”.
Citeste mai multîn revista Familia
Toți copiii librăresei e o carte a contrastelor. E întunericul vremurilor și e lumina celor mai frumoase vârste. Sunt greutățile timpurilor și e frumusețea zilelor oamenilor, acolo unde e de găsit frumusețe – în îndrăgostire, în natură, în culoarea și mirosul unor rechizite, în lectura unor cărți și așa mai departe. E viața de zi cu zi acolo, într-un cartier dintr-un oraș care putea fi și altul, nu doar Piteștiul. E ceea ce am trăit, chiar dacă personajul principal din carte e mai mare cu niște ani decât mine (îmi trebuia o femeie de o vârstă mai mare ca mine, ca să treacă prin ce trece ea în carte). E cruntul an 1983 și e îndrăgostirea.
Citeste mai multîn revista Familia
Ultimul volum de proză scurtă, Quilt, reunește niște povestiri adunate în decurs de șapte ani, iar primele, cele mai vechi, sunt scrise cu această libertate totală, a omului care spune ce are de spus fără intenția de a publica. E minunată senzația. De aceea îmi place să numesc cartea asta „Declarația mea de independență”, fiindcă am spus în sfârșit, am revărsat în deplină libertate lucruri care nu se lăsau spuse înainte.
Citeste mai multîn Observator cultural
„Dacă debutul literar anunța intrarea în scenă a unei prozatoarea pricepute și diferite, care nu urmează nici una dintre principalele direcții din proza momentului, cel de-al doilea roman, Vântul, duhul, suflarea (Polirom, 2021), confirmă că Andreea Răsuceanu este o scriitoare de prim calibru a literaturii române contemporane. Cele două volume au format un diptic care promitea, de fapt, mai mult, anume constituirea unei trilogii, «a satului C.», cum a ajuns să fie cunoscută, al cărui ultim episod a fost așteptat cu multă curiozitate de cititiori și critici deopotrivă. Deși sunt două cărți destul de diferite, O formă de viață necunscută și Vântul, duhul, suflarea se întâlnesc în câteva puncte, dar ceea ce le ține cel mai puternic împreună este supratema memoriei, explorată mai ales prin articularea epică a ideilor de pierdere și de recuperare, într-o scriitură care a devenit marcă înregistrată Andreea Răsuceanu. Linia Kármán (Polirom, 2023), romanul care vine să întregească trilogia, continuă această direcție tematică”.
Citeste mai multîn Dilema
Cuțitul este expresia libertății. Pare că această libertate devine, pe lângă scop al luptei, chiar o armă împotriva ignoranței, a violenței și a orbirii: manifest împotriva tuturor acestora, Cuțitul este și calea prin care poate fi depășită grozăvia întregii situații. Și, pe alocuri, când în paginile ei transpare orgoliul nemăsurat al autorului, așa cum apărea și în Joseph Anton, totul pare să fi revenit la normal. Numai că așa ceva nu se mai poate întâmpla. Așa cum scrie Rushdie, Versetele satanice începuse în sfârșit să fie citită „ca literatură”, când a avut loc acest atac, care readuce literatura în parametrii realității ficționalizate. Trebuie spus că, de fapt, Cuțitul înseamnă mai multe cărți: în primul rând, este o rememorare în detaliu a atacului, apoi relatarea chinuitoare a perioadei următoare, când scriitorul a atârnat între viață și moarte. Este povestea de dragoste dintre Rushdie și soția lui, poeta americană Rachel Eliza Griffiths, iubire apărută în viața unui Rushdie mulțumit cu propria burlăcie. Este dialogul-interogatoriu imaginar dintre victimă și A. (Asasinul-Animal). Este și o revenire la literatură, din domeniul morții – nu întâmplător cele două părți ale cărții se intitulează „Îngerul morții” și „Îngerul vieții”.
Citeste mai multîn revista Vatra, nr. 3-4/2024
Citind Ulise, nu ne întoarcem doar cu 120 de ani în urmă – iată, în sfârșit un număr rotund, 1904-2024. Pentru că este romanul vieții moderne, vieții intime, zonelor întinse pe care puțini scriitori le mai explorează, pentru că multe dintre ideile, tensiunile sociale și politice (cu jargonul lor, y compris) sunt și ale noastre, Ulise e azi.
Citeste mai mult