Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
în revista 22
Cartea Gabrielei Adameșteanu pleacă de la o introspecție și ajunge la o imagine panoramică. De la un destin scriitoricesc ajunge la o epocă întreagă, uitată deja azi, iar analiza identitară se lărgește de la cadrul familiei la cel al unei comunități largi, în care Istoria destructurează un popor. Secretele familiei ajung târziu la autoare, iar descoperirea lor o face să constate disocierea la care se supuneau cei care erau suspecți a fi „dușmani ai poporului”, protejându-și copiii, și să simtă, amar, că, deși apropiați, au trăit anumite lucruri, în mintea lor, în lumi sensibil diferite. Cartea se citește cu multă emoție, stilul este de o claritate și eleganță franțuzească, și este o carte foarte necesară, aducând un suflu și o perspectivă pe care istoricii nu pot să le furnizeze. Memoriile scriitorilor din comunism nu pot fi decât cărți foarte neliniștite.
Citeste mai multîn România literară, nr. 5
Spre deosebire de alți prozatori, Gabriela Adameșteanu lucrează în cicluri ample, fie că scrie ficțiune sau memorialistică. Cei care se întrebau de ce a reeditat nu demult Anii romantici (2014) au primit destul de repede un răspuns. Constând în noul volum Meserii nerecomandate femeilor, răspunsul atestă orientarea demersului memorialistic către formula unui ciclu care – dacă e să mă iau după zvonuri – va mai adăuga încă un titlu, aflat în lucru. Dar, ca și în cazul romanelor autoarei, acest ciclu memorialistic nu se construiește cuminte, pe formula „romanului-fluviu“, în care fluxul amintirii se derulează etapă după etapă. Anii romantici se focalizau asupra „ghemului“ de întâmplări, speranțe și aspirații stimulate de eliberarea din 1989 și a urmărilor lor. Meserii nerecomandate femeilor deschide larg obiectivul „camerei de luat vederi“, cuprinzând întreaga viață a autoarei (ceea ce mă face și mai curios cu privire la conținutul și formula următorului volum). Metoda este cea a benzii lui Möbius: un du-te-vino bine strunit, mereu semnificativ, între trecut și prezent, ca și între realitatea autobiografică și literatură.
Citeste mai multîn Cațavencii
(...) literatura română crește în secret și, uneori, nu poți pune mâna-n foc că ar fi vorba de un celebru, dar necunoscut autor anglo-saxon, într-o traducere impecabilă. Un astfel de volum este și cel de debut (premiat) al lui Codruț Baciu, Împărăția cerului și a eclerului. Sunt acolo câteva povestiri care m-au emoționat profund – și nu prea sunt genul sensibilos. Acolo se simte talentul prozatorului de azi și de mâine, în capacitatea lui de a face din cititor un voyeurist pofticios și vinovat. (...) Autorul își strecoară afecțiunea cu parcimonie, o pitește după zgârcenie, vase negre și urâte, ursuzenie, dar efectul final e acela de căldură văratecă și de empatie literară. Am admirat aici știința dozajului, care îi iese bine de tot, când se ascunde după limbajul ireverențios al copilăriei. Dar să nu vă pună Necuratul să vă închipuiți că e o carte de amintiri duioase. Prin ea circulă cruzimea, invidia, prostia, nedreptatea, numai că, pentru a le arăta cu degetul, trebuie să citești.
Citeste mai multîn revista Ateneu
O nouă ultimă zi (Ed. Polirom, 2025) este, într-un fel, o sinteză între epicul Rădăcinii și eseistica Urechii. Firul epic, realist și suprarealist, se întinde (...) între România și Franța. (...) Itinerarul eseistic pe tema „ipoteza transcendenței”, adesea ironic și mai ales autoironic, afișând neîncetat o „ostilitate generală” și pendulând între „amărăciune” și „amintirea unei mari bucurii”, cuprinde numeroase trimiteri (adesea implicite) spre filme, cărți, muzici, autori. Spre evenimentele politice din România și Franța în principal, din 2011 și 2012. Spre „camera cealaltă” a memoriei, acolo „unde sunt depozitate adevărurile”, unde ajungi – după ce îți „învingi fantoșa” – în „infrarealitatea intimă, acolo unde se țese personalitatea și se destramă”. Spre, în fine, „vârsta a treia, triumful grotescului”. Tema centrală nu este – așa cum s-ar părea, așa cum au remarcat unii comentatori „apocalipsa”, ci recuperarea timpului fraged, premergător „îmbătrânirii” (mama îi spune o dată, iar memoria îi repetă iar și iar: „Ești și tu de-acuma bătrân!”), blazării, indiferenței, „metronomului necruțător”.
Citeste mai multÎn Observator cultural, nr. 1288
Romane precum O nouă ultimă zi apar foarte rar în literatura română. Numit de autor ontotext, romanul de față dizolvă taxonomiile încă în vigoare (chiar dacă elastice) și se constituie în literatură hibridă cu un uriaș potențial tranzitiv. Nu rămîne în limbaj, nu rămîne exclusiv autoreferențial, ci produce efecte asupra realității. Din punctul meu de vedere, cartea de față se situează pe cea mai înaltă treaptă valorică în ierarhia literaturii române contemporane. Nu mă feresc să spun că O nouă ultimă zi de O. Nimigean este o capodoperă.
Citeste mai multîn Korunk, nr. 1
„Cartea nu este doar un inventar intelectual, ci o oglindă istorică în care suntem îndemnați să ne examinăm atât ca indivizi, cât și ca națiune. Stilul accesibil încurajează, de asemenea, o reflecție suplimentară asupra întrebărilor ridicate în acest volum. Căutarea românului perfect este prezentă și azi în dezbaterile despre identitate și selecție socială. Iar întrebarea este: suntem oare dispuși să recunoaștem acest lucru?”
Citeste mai multîn România literară, nr. 5
Fiecare articol, document, însemnare, alocuțiune, fragment de corespondență cuprins în volum reconstituie – cu acuratețea celui care trăiește și observă evenimentele (grație percepțiilor și experienței lui Dupront) ani și decenii care corespund unor momente dramatice și chiar tragice din existența României și a Europei: alunecarea spre regimurile de extremă dreaptă în deceniile interbelice, debutul celei de-a doua conflagrații mondiale, iar mai apoi eliberarea, dar și emergența regimurilor de dictatură comunistă în această parte a Europei. Dată fiind diversitatea și calitatea informațiilor, materialele din volum vor stârni nu doar interesul istoricilor, ci și pe cel al literaților, al sociologilor, al diplomaților.
Citeste mai multpe litero-mania.com, nr. 392
Asemenea maeștrilor săi din literatura polițistă universală, Georges Simenon și Raymond Chandler, Radu Țuculescu ne propune prin Gudrun. O crimă aunțată un roman care, dincolo de intriga polițistă, mizează pe portrete vii, memorabile, de personaje care se află într-o luptă continuă nu doar cu lumea din jurul lor, ci și cu ele însele. Aș mai adăuga că și pentru Radu Țuculescu, ca și pentru magiștrii săi, răul și binele, deși în cărțile sale par a fi delimitate cu atenție și ilustrate prin caractere și psihologii care nu lasă loc îndoielilor, sunt mai degrabă noțiuni a căror structură fluidă erodează în cele din urmă soliditatea oricărei morale absolute. Iar aici Țuculescu, care se considera „un scriitor liber”, este el însuși un maestru al disimulării prin ironia și umorul prezente din plin în cărțile sale.
Citeste mai multîn România literară, nr. 01-02/2026
Într-un peisaj editorial în care traducerile de texte medievale rămân rare și adesea prea tehnice pentru publicul cultivat, apariția volumului Etimologii XIII–XIV de Isidor de Sevilla este un eveniment discret, dar esențial. Nu doar pentru filologi, ci pentru oricine se întreabă cum a ajuns Europa să-și construiască, între ruinele Antichității și zorii creștinismului, propria idee despre cunoaștere. Publicarea acestei traduceri trebuie privită ca o dublă reușită: pe de o parte, ca act de filologie riguroasă, iar pe de altă parte, ca gest cultural de recuperare a unei opere care, deși fundamentală pentru întregul Ev Mediu apusean, rămânea până acum inaccesibilă publicului român, în ansamblul lui.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1287
Conceput în spiritul colecției de biografii, romanul de față se bucură de paradoxalul succes specific acestui gen: deși extrem de aproape de personajul istoric a cărui intimitate este amănunțit explorată printr-o metodologie de un detectivism intransigent și o amplă cercetare documentară (articole, interviuri, corespondență, jurnale etc.), cartea își asumă în măsură absolută natura literară, intenția în primul rând estetică și pretenția unei lucrări fictive (cu toate că valoarea sa istorică și culturală nu poate fi contestată), iar acestea din urmă se observă atât în plan tematic și conceptual, cât mai ales în plan formal. Deosebit de ambițios, romanul tinde către niște obiective provocatoare: încorporarea, la nivelul narațiunii, a fondului filozofic blagian, iar, la nivel stilistic, a retoricii liricii acestuia, proiectarea de origine postmodernistă a unei arhitecturi metatextuale care să creeze o rețea de planuri de care aparțin, pe rând, personalitatea reală, protagonistul fictiv, vocea naratorială, autorul părtinitor și cercetătorul imparțial, enunțarea unor ipoteze teoretice și interpretative care se vor demonstrate și, după cum obișnuiește Florina Ilis, o expunere a contextului sociopolitic.
Citeste mai mult