Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
în revista Vatra, nr. 10-11
Recitindu-l, întâia constatare a fost aceea că formula utilizată de autor nu e atât de diferită cum mi se păruse inițial, când am fost sedus de stilul (pseudo)epistolar, în care am văzut un moment de cotitură în scrisul lui Cimpoeșu. Acum însă, mai puternică se dovedește convingerea că, în realitate, e același Cimpoeșu, care schimbă însă macazul, în sensul unei orientări către introspecție. Doar finalitatea e alta, însă lumea pe care ne-o propune e, în fond, cam aceeași. (…) Inevitabil, Scrisori către Taisia atinge și problema mecanismelor memoriei și ale uitării. Pentru Cimpoeșu, scrisul este „o anticipare a trecutului”, o formă de a-ți negocia devenirea de peste timp: „La fel și amintirile. Ceea ce nu vedem e în spatele oglinzii în care ne privim. Ceea ce am uitat nu a dispărut. A rămas puțin în urmă, străbătând mai încet prin straturile suprapuse de întâmplări ale lumii. Suntem amintirea celor care vom fi.” Iar acest roman, o bornă în scrisul său.
Citeste mai multîn revista Vatra, nr. 10-11
Romanul Scrisori către Taisia (2021) surprinde inadecvarea conştiinţei protagonistului cu propria biografie, copilăria sa fiind alcătuită din „reziduuri sufletești”, cu emoţii ilegitime (prima trăire a erosului „a fost a altora”), sub semnul impactului puternic al figurii paterne. Protagonistul romanului îşi asumă treptat „vocația pentru nefericire – nu suferință, ci acea nefericire mediocră care ne face și mai nefericiți”, între scriitori veleitari, în atmosfera unui cenaclu din Vaslui, cu discuţii şi dispute inepte, incoerente despre demonologie, entropie, apolinic și dionisiac etc., întretăiate de episoade erotice insolite. Considerat de ceilalţi un „inadaptabil”, eroul trăieşte o revoltă mocnită, interiorizată, fără ecouri în exterior, clamându-şi insuficienţa ontică, inadecvarea la o lume insalubră şi alienantă, chiar dacă nu lipseşte de aici o detentă utopică spre spaţii compensatorii, revanşă iluzorie la regimul impus al inadecvării. (…) Ficţiunea şi metaficţiunea reprezintă vasele comunicante ale naraţiunilor lui Petru Cimpoeşu, într-o scenografie a carnavalescului epic, alimentată metodic cu tabloul unei apocalipse vesele şi triste, în care striaţiile intertextualităţii relativizează tragicomic şi paradoxal registrele epicului.
Citeste mai multîn revista VATRA, nr. 10-11
Scrisori-le către Taisia spun, la modul somptuos și exemplar articulat, povestea „omului inadecvat” al comunismului și al tranziției postdecembriste, cu încredere în capacitatea scrisului de a ordona, de a salva de la (și din) uitare, de a semnifica. Și, mai ales, cu o viziune „tare”, ce țintește sensuri adânci (unele, cuantic și cabalistic de adânci!), atât de adânci, încât ar putea stârni indignarea progresistă a „celor aflați în aceste zile la mare”.
Citeste mai multîn Cațavencii
Ce-a vrut să fie Bucureștiul și ce-a ieșit, de fapt! Asta e tema cărții scrise de o tînără cercetătoare italiancă pe care o interesează Balcanii în general și România în special. Emanuela Costantini a început cu Nae Ionescu, Cioran și Eliade, și cu antiliberalismul lor de la marginea Europei. În Capitala imaginată, E.C. are ambiții mari, de sinteză și – cu multe plusuri, pe ici pe colo și cu minusuri – izbutește un portret în timp și spațiu al Bucureștiului, plauzibil și echilibrat, pentru uzul italienilor.
Citeste mai multpe scena9.ro
O scenă de Crăciun din cartea Interior zero a Laviniei Braniște, care urmărește povestea Cristinei, o femeie care ajunge să lucreze pentru o firmă de construcții din București. Romanul ilustrează încercările personajului de a se adapta la un mediu alienant de muncă. Tropul Crăciunului nu face decât să pună reflectoarele asupra ipocriziei care stă la baza micilor distracții din sânul multinaționalelor.
Citeste mai multpe scena9.ro
În iad toate becurile sunt arse este o carte nu doar consistentă, dar și al cărei conținut este simptomatic pentru viața socială din timpul tranziției românești. Aici, ca și în alte părți, strălucește formarea de sociolog a autorului. Romanul urmărește povestea lui Victor, un bărbat șomer din provincie, a cărui căsnicie se destramă de la o zi la alta. În tot acest timp, bărbatul rememorează vremurile bune din timpul comunismului, când viața grupului său de prieteni era mai simplă și un pic mai stabilă. Totul până într-o zi din preajma sărbătorilor de iarnă, când Victor întâlnește doi străini misterioși care îi propun un job provizoriu și ridicol: să se îmbrace în Moș Crăciun și să viziteze, alături de ei, un plasament pentru copii cu nevoi speciale. Filantropia ipocrită a Occidentului – care merge mână în mână cu imaginea idealistă a Crăciunului – e oglindită în figura acestui personaj memorabil din literatura română a ultimilor ani.
Citeste mai multpe scena9.ro
Romanul din 2001 al lui Franzen prezintă dezintegrarea morală a unei familii nord-americane din clasa de mijloc. Enid Lambert, o bătrânică din Midwest, dorește să își petreacă Crăciunul în St. Jude alături de soțul ei bolnav de Alzheimer și de cei trei copii – deja adulți – ai săi. Pretextul cinei de sărbători scoate în evidență un conflict generațional greu de gestionat. Între vârstnicii conservatori și nostalgici după modelul „familiei americane” apărut după Marea Depresie, pe de o parte, și tinerii mai individualiști și mai progresiști ai anilor ’80, pe de alta, se creează o falie adâncă. În mijlocul acestei încăierări familiale se conturează portretul lui Chip, fiul mijlociu al familiei Lambert, fost profesor universitar, prins acum în niște afaceri oneroase din Europa de Est. Ratarea continuă a lui Chip (relațională, profesională și existențială) ilustrează cât de firave sunt idealurile acestei societăți din centrul lumii, a cărei stabilitate începe să scârțâie deodată pe la încheieturi. Franzen are un ochi excepțional pentru astfel de tensiuni.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1139
Noul roman al lui Andreï Makine are o mare savoare a poveștii, e scris cu profunzime sentimentală și reflexivă, cu duioșie și nostalgie. Fraza melodică și poezia care infuzează cartea au ceva incantatoriu, care te captivează și te captează într-un univers romanesc fascinant de concret. Pe scurt, Prietenul armean e o carte pe care am citit-o pe nerăsuflate. Și cu mare delectare.
Citeste mai multîn Dilema Veche, nr. 975
Pentru suflarea filologică de la noi, o nouă ediţie a unei istorii a literaturii române poate fi cu adevărat provocatoare. Vasta cercetare a lui Mihai Zamfir se defineşte, pe de-o parte, printr-un nivel de exigenţă stilistică şi lingvistică, reclamând o postură anticuratorială în numele căreia figurile „venerabile” de altădată sunt reexaminate şi reevaluate, adesea în dauna reputaţiilor ocazionale, a categoriilor pitorescului ori a rolului lor istoric. Pe de altă parte, se remarcă prin căutarea deliberată, de sorginte întrucâtva neomodernistă, a „cifrului ascuns”, a „individualităţii ultime” a operei, prin întreţinerea unei tensiuni a inefabilului (nelipsită de anumite delicii în planul narativităţii), prin credinţa că faptul literar se poate naşte din secvenţe care frizează cu deosebire gratuitatea, accidentul ori miraculosul.
Citeste mai multpe agentiadecarte.ro
Mihai Radu e un prozator alert, iute, tăios, cinic și lipsit de speranță, cum e și personajul lui. Într-un fel, educația lui profesională (filosofia, jurnalismul și scenaristica) îl ajută să pună frînă sentimentalismului iscat de scena care deschide romanul. Un azil, anume „Conacul speranței”, își încheie existența comercial-binefăcătoare, iar bătrînii trebuie repartizați de urgență familiilor aparținătoare. Cum spun și în titlul de mai sus, personajul împrumută viziunea deconstructivă despre lume a scriitorului. Fraza lui Mihai Radu e doldora de cuvinte și expresii „frumoase” provenite din zonele suburbane secrete ale fiecăruia dintre noi. Nimic din lumea înconjurătoare, mai ales asta, a noastră, românească, nu scapă vivisecției.
Citeste mai mult