în revista Vatra, nr. 10-11

Romanul Scrisori către Taisia (2021) surprinde inadecvarea conştiinţei protagonistului cu propria biografie, copilăria sa fiind alcătuită din „reziduuri sufletești”, cu emoţii ilegitime (prima trăire a erosului „a fost a altora”), sub semnul impactului puternic al figurii paterne. Protagonistul romanului îşi asumă treptat „vocația pentru nefericire – nu suferință, ci acea nefericire mediocră care ne face și mai nefericiți”, între scriitori veleitari, în atmosfera unui cenaclu din Vaslui, cu discuţii şi dispute inepte, incoerente despre demonologie, entropie, apolinic și dionisiac etc., întretăiate de episoade erotice insolite. Considerat de ceilalţi un „inadaptabil”, eroul trăieşte o revoltă mocnită, interiorizată, fără ecouri în exterior, clamându-şi insuficienţa ontică, inadecvarea la o lume insalubră şi alienantă, chiar dacă nu lipseşte de aici o detentă utopică spre spaţii compensatorii, revanşă iluzorie la regimul impus al inadecvării. (…) Ficţiunea şi metaficţiunea reprezintă vasele comunicante ale naraţiunilor lui Petru Cimpoeşu, într-o scenografie a carnavalescului epic, alimentată metodic cu tabloul unei apocalipse vesele şi triste, în care striaţiile intertextualităţii relativizează tragicomic şi paradoxal registrele epicului.