Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
în revista Spectrum
(...) am încercat să demonstrez că și în România conceptul de rasă a jucat un rol important în dezbaterile despre specificul național. Am dorit să integrez istoria rasismului și antisemitismului românesc acolo unde, de fapt, îi este locul: în cadrul istoric național. Biologizarea identității naționale, cum o numesc eu – adică definirea națiunii romane ca o comunitate biologică, și nu doar una culturală, determinată de o moștenire ereditară specifică -, își are originea în perioada interbelică și într-un etos științific care a apărut atunci și care a dobândit o influență considerabilă, nu doar în sociologie, antropologie și alte discipline academice, ci, mai ales la sfârșitul anilor 1930 și începutul anilor 1940, în politica de purificare etnică promovată de politica lui Ion Antonescu. Nu putem înțelege Holocaustul din România fără a înțelege istoria complexă a rasismului și antisemitismului românesc, care include atât dezbaterile despre rasă și specific național, cât și pe cele referitoare la îmbunătățirea eugenică a populației majoritare.
Citeste mai multpe citeste-ma.ro
Există, fără îndoială, o abilitate a acestei autoare de a pătrunde cu precizie în scenele vieții de familie, de a decupa din ele gândurile care ajung la noi sub forma unor subtitrări căci Bani de aruncat reușește să fie și un roman cinematografic. O vedem pe Maggie, razele de soare care încălzesc conversația dintre mamă și fiică sunt lângă noi, gândurile lor sunt ale unor cunoștințe care ni se destăinuie. Nu mai există o distanță nenecesară între personaje și cititor, lejeritatea lui Nordenhof e doar aparentă, căci profunzimea scriiturii sale este omniprezentă și face ca Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, acordat în 2020, să fi fost unul cât se poate de meritat.
Citeste mai multîn România literară, nr. 9/2026
Summa… nu este doar o mare carte a gândirii teologice. Ea este o culegere de dezbateri care recapitulează, judecă, reformează, tensionează, stinge sau face să explodeze, îngroapă sau trimite în viitor (cu un ceas în buzunar) problemele care s-au născut din întâlnirea culturii iudeo-creștine cu cea greco-romană, a celei patristice greco-latine cu Europa nordică a evului mediu timpuriu, a celei arabe cu cultura universitară scolastică. Ea este epocală pentru că expune, critică, pune la îndoială, jubilează sau se întristează, râde sau plânge de o epocă întinsă în trecutul și în viitorul care se despart odată cu scrierea ei, chiar dacă neterminată. Și o face cu răbdare, minuțios, pe probleme ordonate sistematic și după canonul unui învățământ universitar, în care logica și autoritatea au aceeași valoare de argument.
Citeste mai multîn România literară, nr. 11-12/2026
În timp ce Valentina conține povestea dramatică a transformării forțate a vechii Românii într-un stat comunist, iar Cartea lui Cezar detaliază „urmările” acestei transformări asupra vieții de zi cu zi, în primul rând a unor tineri intelectuali, în Îngerii de bronz prozatoarea mută obiectivul camerei de luat vederi în perioada postcomunistă. Fluxul memoriei este, desigur, fluid și între romane funcționează racorduri introduse cu abilitate, însă diferențele de epocă sunt imediat vizibile. (...) Cu Îngerii de bronz, Angela Martin încheie ferm, convingător, o amplă frescă a „dramei românești” din ultimul secol.
Citeste mai multîn România literară, nr. 11-12/2026
Vreau, deci, să subliniez că trilogia funcționează asemenea unei „benzi a lui Möbius“, în care povestea de familie – care declanșează fluxul subteran al memoriei – sugerează drama mai amplă a națiunii, în timp ce povestea acesteia din urmă potențează dramele personajelor. Angela Martin nu este o simplă autoare de istorii de familie, oricât de interesante ar putea fi acestea (iar istoriile arădene și bănățene pe care le derulează și în Îngerii de bronz chiar sunt): pentru ea, romanul nu are sens în absența unor semnificații mai profunde, care proiectează „micile istorii“ pe scena istoriei celei mari. Așadar, un alt mod de a analiza cu mijloace romanești condiția omului în istorie, contrapunctând, cum afirmam în introducere, romanele politice ale unor Augustin Buzura sau Constantin Țoiu.
Citeste mai multîn revista România literară, nr. 9
Bine conduse, cu accente psihologice, suspans ori fantastic, prozele scurte din Instinct de supraviețuire aduc o notă personală microrealismului clasic cu care ne-a obișnuit acest gen literar.
Citeste mai multîn revista Ateneu, nr. 679
Simona Antonescu este unul dintre cele mai cunoscute nume din proza contemporană, iar scriitura ei are o anumită tipicitate. Mai degrabă se poate vorbi despre un stil propriu în accepțiunea estetică a conceptului (...) Este foarte dificil de realizat ceea ce experimentează autoarea și ceea ce-și permite să facă grație impunerii unui stil, documentării remarcabile și, mai ales, aproprierii cadrelor, asumării lor în negocierea subtilă dintre conținuturi (preluate din istorie) și forma artistică în care le dă viață. Cu alte cuvinte, spațiul de manevră al Simonei Antonescu este extrem de restrâns. Chiar și în aceste condiții, cu prefabricatele istoriei, ea reușește prin orfevrărie lingvistică și stilistică să anime cadre conservate ca documente sau izvoare istorice, prin procedee similare deshidratării, adică prin extragerea fluidelor istoriilor personale. Măiestria ei constă nu doar în a reanima cadrele cu perspective ale acestor istorii mici – personajele sunt credibile, trăiesc vieți fascinante, redesenează tematic mize înghițite de istoria mare –, ci și cu perspective ale contextului însuși, care se umanizează fără a depăși limitele verosimilității și fără a migra spre un fantastic nu întotdeauna salvator.
Citeste mai multîn revista Ramuri, nr. 2/2026
Meserii nerecomandate femeilor are ceva special – ceea ce înseamnă că diferenţa e făcută nu din care, nu din cine, ci din cum vorbeşte dna Adameşteanu despre toate acestea. Ei bine, întrucât nu (prea) cunoaştem decât ceea ce experimentăm, e obligatoriu de spus/ de scris că Gabriela Adameşteanu a văzut şi a prevăzut multe. Că are ce spune, e evident de la prima până la ultima pagină. Că ştie – magie de scriitoare pur-sânge – cum să spună, iarăşi, devine evident cu fiecare pagină parcursă. Bref (ca să evocăm şi un titlu-iconic de rubrică pentru presari a uneia dintre cele mai bune prietene ale dnei Adameşteanu, Tia Şerbănescu): această carte – în cuplaj cu Anii romantici reprezintă un document diaristic de mare calibru pentru patrimoniul memoriei de la noi.
Citeste mai multîn revista Ramuri, nr. 2/2026
Nuvelele din volumul Jurnalul unei nopţi nedesăvârşite sunt Poveşti neadevărate, cum le-a numit autoarea în Postfaţă, plasate în ţinutul ficţiunii şi care se dovedesc a fi adevărate provocări şi ameninţări transgresive faţă de ordinea simbolică: „Ţinutul ficţiunii se află lângă ţinutul real, având şi teritorii care uneori se suprapun peste cel real. Ţinutul ficţiunii are o intrare îngustă, dar se întinde pe o suprafaţă incredibil de vastă”. Este zona fertilităţii ambiguităţii pe care Hiromi Kawakami o explorează într-un stil care îi va defini profilul literar în peisajul literaturii contemporane.
Citeste mai multîn Matca literară
De ce a avut și va avea un impact major cartea scrisă de Victoria Amelina? Autoarea a presimțit că oricând se poate întâmpla ceva tragic, acesta fiind motivul pentru care a salvat pe un stick tot ce a scris, în limba engleză, iar după moartea ei, cei cu care colabora au știut unde să găsească manuscrisul. Jurnalul nu a fost finalizat, Amelina încă lucra la el, conștientizând că este posibil să rămână neterminat. Munca de a pune cap la cap aceste fragmente a fost considerabilă, dar la final a rezultat o carte bine închegată. Tocmai acest stil, fragmentar și relatând aspecte tragice, face ca această carte să poată fi o mărturie ce va trece testul timpului și despre care se va vorbi mult timp de acum înainte. Este întrucâtva similar cu Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt – același stil fragmentar, aceeași intensitate tragică, închisoare, respectiv război.
Citeste mai mult