Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
în Observator cultural, nr. 1276
Deși legătura biografică este concretă, Braniște nu mai optează pentru acel narator la persoana I, extrem de personal, și alege să se detașeze puțin (nu atât de mult pe cât am fi tentați să credem), optând pentru o voce obiectivă, dar care tinde mereu să se subiectivizeze, printr-un clasic stil indirect liber care oferă o voce destul de pronunțată Sofiei. (…) Văd, în schimb, miza unui limbaj poetic mai accentuat și conturarea, la nivel formal, a unui stil care-și sabotează observațiile sociologice mai tehnice și mai seci cu construcții de un lirism mai accentuat, care mi se par că îi ies foarte bine lui Braniște. Mai simplu spus, chiar sunt niște pasaje foarte frumoase, realizate fie prin descrierea unor gesturi de afecțiune maternă, respinse de către Robert, fie prin descrierea unor peisaje care devin foarte senzoriale.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1276
Șerban AXINTE: Paradis poate fi considerat un roman-poem distopic. Totuși, multe dintre „realitățile” distopiei par a conține în ele însele germenii viitoarei realități reale. La fel ca în Transparența, și în Paradis duci realitatea la extrem. Adaugi o cantitate mai mare de adevăr adevărului însuși. De ce este necesară această valoare adăugată? Radu VANCU: Fiindcă literatura nu începe să existe decât atunci când cititorul crede nemijlocit în adevărul ei. Așa cum credeam în copilărie, atunci când nici nu ne interesau numele autorilor sau al traducătorilor: ce aveam sub ochi era adevărul pur, tipărit de cine mai știe cine pe foi de hârtie rufoasă. Așa trebuie să creadă orice cititor: că ceea ce are sub ochi nu e literatură, ci adevăr pur. Pentru asta, scrisul trebuie să înghită porțiuni cât mai ample și mai verosimile de realitate, trebuie – cum spui tu – să adauge cantități și mai mari de adevăr adevărului însuși. Să devină mai real decât realul – pentru că numai de acolo poate începe literatura cea mai halucinată. Cu atât mai mult când scrii o distopie: toată halucinația din ea e obligatoriu să pară verosimilă, secundă de secundă. Trebuie să exagerezi enorm – dar tot ce construiești să pară, în același timp, realist.
Citeste mai multîn revista 22
Autorul acestei cărți e un personaj fabulos. Iată, pe scurt: alpinist celebru, ghid montan, jurnalist şi fotograf. S‑a dedicat alpinismului extrem şi de la vârsta de 19 ani a escaladat o succesiune de munţi dificili, fiind considerat de mulţi cel mai important alpinist italian al vremii. (…) Și, de asemenea, autor de cărți – specia: travelologie – de mare succes. Numele lui: Walter Bonatti. O lume pierdută. Călătorii în cele mai îndepărtate locuri de pe Pământ e cea mai recentă carte a sa publicată în limba română (la Polirom, în poate cea mai frumoasă colecție de gen din toată piața noastră de carte, „Hexagon-Cartea de călătorie”). Iată câteva locuri în care merge și pe care le descrie într-un fel savuros: Siberia, la Polul Frigului; apoi străbate în Klondike drumul vechilor căutători de aur; ia o canoe și înfruntă apele Fluviului Yukon; mai departe – ajunge în interiorul vulcanului Krakatau, pe stâncile bătute de furtuni ale Capului Horn, în imensitatea înghețată a Antarcticii și printre populațiile primitive din jungla amazoniană; de asemenea – ajunge din fiordurile Patagoniei până în deșerturile Australiei.
Citeste mai multîn revista 22
Un cuceritor roman despre exil, dar mai ales despre valorile primordiale, despre Orient și Occident, și despre prietenie, un roman-dezbatere, dar și un roman-poezie despre țara natală și despre apartenențe.
Citeste mai multpe filologisme.ro
Dincolo de atentul spirit jurnalistic, Bonatti este un scriitor în adevăratul sens al cuvântului. Cu tact, într-o cheie stilistică sobră, el transformă ușor faptele în narațiune și observația în meditație și descriere. Limbajul său e însoțit deseori de un ton reflexiv, care se apleacă asupra fiecărui detaliu al lumii nou descoperite: o urmă în nisip, o umbră de animal, o tăcere profundă ori o pădure densă. (…) O lume pierdută nu e doar o carte despre locuri îndepărtate, ci un manifest al regăsirii de sine, al îmbrățișării voite a singurătății, precum și o pledoarie pentru protejarea naturii. Mai știm noi, oare, să privim lumea cu alți ochi? Vă invit la o lectură neîmblânzită!
Citeste mai multRevista Literară Radio, Radio România Cultural
„E un eveniment literar, pentru că e o mare performanță narativă și stilistică, în primul rând. Toate calitățile scriitorului: și cele de poet, și cele de polemist, și cele de eseist, și cele de prozator se topesc în această carte. O nouă ultimă zi e una dintre marile cărți ale literaturii actuale.”
Citeste mai multpe filme-carti.ro
Lectura romanului Pentru moment, nu pentru totdeauna trezește în cititor un sentiment care se poate descrie printr-o senzație de disconfort, atmosfera stranie produce deopotrivă fascinație și amuzament, umorul negru și toate celelalte idealuri duc cumva cu gândul la o altă familie la fel de stranie, familia Addams. Chuck Palahniuk își obligă cititorul să rămână într-un spațiu incomod, în care sentimentul de repulsie și grotescul coexistă cu ironia și absurdul. Uneori umorul se insinuează în momentul cel mai nepotrivit, iar această discrepanță creează tensiunea specifică prozei scriitorului. Cititorul este obligat să reacționeze, oscilând între scenele umoristice și oroarea care învăluie cele mai simple elemente existențiale, rămâne cumva prins între repulsie și curiozitate. Romanul cere să fie citit „altfel”, nu ca un text realist, ci ca o parabolă grotescă și joc literar ce demască iluziile stabilității sociale și familiale.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1275
Chiar dacă uneori povestea pare melodramatică, forța romanului stă în felul în care personajele sunt construite – vii, contradictorii, surprinzătoare. Nu sunt simple tipare morale, ci oameni care greșesc, care se ridică, care iubesc și care suferă. Steinbeck îmbină analiza socială cu explorarea naturii umane într-un mod care face lectura captivantă și profundă deopotrivă. La răsărit de Eden e un roman despre familie, identitate și puterea alegerilor, dar și despre speranța că fiecare dintre noi poate spune, la un moment dat: „timshel – eu pot”. Este, cred, unul dintre acele romane mari care merită citite cel puțin o dată în viață, nu doar pentru poveste, ci pentru felul în care te schimbă ca cititor.
Citeste mai multîn Observator cultural, nr. 1274
(…) sub semnătura unui faimos alpinist și vajnic memorialist cu numele de Walter Bonatti (1930-2011), apare și tomul intitulat O lume pierdută. Călătorii în cele mai îndepărtate locuri de pe Pământ (Editura Polirom, 2025, traducere din limba italiană de Liviu Ornea, prefață – Să privești în jurul tău – de Angelo Ponta). Și pe neașteptate suntem proiectați de pe străzile simpatice ale unui București nostalgic prin cine știe ce colț de pe planeta Pământ. Acest Walter Bonatti, pe lângă faptul că a fost un alpinist de top, considerat cel mai cel al Italiei – a escaladat în 1954, în premieră, vârful K2 din Masivul Himalaya, cel mai dificil etc. –, a fost și un vajnic ghid montan, fotograf și jurnalist. (…) Rămânem siderați când suntem părtași la expediții dintre cele mai spectaculoase prin locuri unde nu ajung prea mulți dintre semenii noștri. Și afli că există atâtea minuni pe care Tik-Tok-ul de azi le văduvește de substanța lor. Acel miracol de dincolo de imagini spectaculoase
Citeste mai multîn putereaacincea.ro
În stilul său inimitabil, criticul a refăcut istoria aproape incredibilă a unei adolescente condamnate pe vremea comuniștilor la douăzeci de ani de închisoare. (…) Lungul interviu luat de Alin Mureșan ne conduce în universul înspăimântător al închisorilor din România comunistă. Excelent cunoscător al domeniului, documentat până în vârful unghiilor în chestiunea represiunii din anii cumpliți ai terorii comuniste, Alin Mureșan a ajuns să cunoască biografia Ninei Moica mai bine chiar decât o cunoaște chiar ea. Dialogul dintre ei se relevă a fi, din acest motiv, nu doar o simplă discuție, fie ea și una dramatică, ci și o confruntare de informații, de o luptă adeseori acerbă între memorie și document. Cel mai impresionant aspect al acestei cărți provine nu din acumularea înspăimântătoare de atrocități, ci din atitudinea eroinei. Lipsește cu desăvârșire autocompasiunea, aceasta fiind înlocuită de obsesia vinei de a le fi făcut rău celor dragi, tatălui și mamei. Întrebarea cutremurătoare a tatălui, pusă atunci când și el fusese arestat: „Ce ai făcut, Nina?”, constituie lait-motivul tragic al unei mărturisiri ce atinge, adeseori, adâncimile tragediei. El figurează ca o probă copleșitoare în dosarul crimelor regimului comunist din România: în realitate, fata nu făcuse nimic.
Citeste mai mult