Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
în România literară, nr.38, 2026
Deși o parte din realismul acestor povestiri pare... situațional, liniar, capacitatea prozatoarei de a construi personajul în date psihologice corecte, dar mai ales de a sesiza formele de sensibilitate feminină, de a explora teritoriul anxietății în zonele sale discrete, la confiniile cu imperceptibilul, vascularizează anodinul, conduce la ceea ce un formalist rus, Viktor Șklovski, într-un celebru eseu, Arta ca procedeu, numea înstrăinare (defamiliarizare), și anume genuinul pe care-l aduce prima privire adresată unui colț de lume. Iar acolo unde banalul cel mai banal este „înstrăinat“, ceea ce se întâmplă în câteva povestiri ale Laviniei Braniște, proza ei strălucește.
Citeste mai multîn România literară, nr. 38/2026
Rezultă din carte un sentiment puternic de autenticitate, care e transmis cititorilor. Nu găsesc în aceste proze, oricât ar căuta, momente de stridență auctorială, ci constată o evidentă știință a tonului cuvenit și a privirii în profunzime, fără edulcorări, fără menajamente. Personajele sale, chiar și atunci când sunt creionate doar din câteva linii, sunt vii, se țin minte și, în totul, ni se pune în față o panoramă convingătoare a comunismului și postcomunismului românesc, ambele atât de cenușii și de întristătoare. Ne este oferit tabloul epic al unei umanități împinse într-o margine, o umanitate traumatizată de o istorie nevrednică, în care atâtea destine sunt deturnate, în care întâlnim atâtea eșuări personale, din pricina vremurilor sau, adesea, din motive individuale, proprii complicatei naturi umane. Viețile oamenilor obișnuiți sunt dramatice, sunt interesante, ca și ale eroilor epopeici, pare să ne spună scriitoarea în prozele sale scurte și mesajul său este absolut credibil. Atât prin amplele construcții epice reprezentate de romanele sale, cât și de data aceasta, în ipostaza de nuvelistă, Gabriela Adameșteanu se dovedește o prozatoare admira bilă, care face cinste unei literaturi.
Citeste mai multîn România literară nr. 35/2026
Puterea eliberatoare degajată de povestirile Ceasului al unsprezecelea au forța celui care știe, după ce a fost la doi pași de moarte, că va trăi mereu prin cuvintele sale. Rushdie, care se consideră „virgula dintre Orient și Occident“, după cum spusese după apariția celor nouă proze scurte din Orient, Occident, așează mereu față în față cele două lumi, de care se simte la fel de atras, deoarece îi stimulează amintirea și imaginația. Ce se întâmplă când aceste două lumi se întâlnesc? Dacă Orientul indian e dominat de sărăcie, dar și de căldură sufletească, îndemnând cititorul să asculte și să-și cunoască treptat propria fire, iar Occidentul e văzut mai ales prin tema migrației și a dezrădăcinării, a dorului de casă, a nepotrivirii între culturi, întâlnirea lor trezește întâmplări fantastice sau neașteptate: un purtător de ricșă visează să devină vedetă de cinema, o fată din Orient așteptând la coadă la Londra un pașaport englez refuză să ia obiectul oferit pe sub mână de funcționarul care se îndrăgostise în taină de ea, pentru că, de fapt, nu voise să plece de acasă… Povestirile lui Rushdie atrag prin finețea și ambiguitatea simbolurilor, prin apropierea personajelor de propria biografie a autorului, prin concentrarea talentului său, acum la apogeu.
Citeste mai multîn România literară, nr. 35 2026
Apropiate de așa-numita ficțiune flash, care rareori depășește douămii de cuvinte, abordând realitatea fulgerător, ambiguu și de obicei cu o întorsătură de situație în final, care aruncă brusc altă lumină asupra ziselor precedente, astfel încât textul se deschide spre esențialitate precum poezia (fără a urmări însă în primul rând emoția, ci narația, factualitatea), textele lui Robert Șerban conferă comprimare anecdotică, parabolică, unei situații cu multiple înțelesuri, în care evoluează cel mult două personaje. Temele sunt contemporane, complexe (în ciuda conciziei de cel mult trei pagini: cât un capitol din mai sus amintitele proze scurte ale lui Rushdie) așezând cu prospețime accentul pe trecerea către adolescență sau vârsta adultă, pe relația de cuplu, pe o îmbolnăvire sau alt moment existențial (grav sau, dimpotrivă, plin de umor), cu structurări realiste și în același timp sugestive
Citeste mai multRomânia liiterară, nr. 35/2026
Moni Stănilă trăiește la Chișinău, oraș evocat și în recentul ei roman, Oase strălucitoare, care aduce în prim-plan destine răsfrânte în oglinda unor memorii individuale, precum și a unei istorii pline de calamități totalitare. Romanul se înscrie, prin relatările biografice, legate de un anumit timp istoric sau de o anumită lume filtrată prin sensibilități și viziuni feminine... Laura, Iana și Maria locuiesc în Chișinăul actual și, pe rând, vor rememora episoade legate de istoria acestui oraș, din vremea celui de-al Doilea Război Mondial, din cea a cruntei foamete din anii ’40, a deportărilor sau a instaurării regimului comunist. De asemenea, este înfățișată și Moldova zilelor noastre, confruntată cu pandemia de COVID sau cu realitatea plecării în alte părți pentru un trai mai bun
Citeste mai multîn Observator cultural nr. 1319
O duzină de istorici, filozofi și universitari din cîteva țări se reunesc sub patronajul Consulatului General al Franței la Salonic și cu susținerea Institutului de Științe ale Antichității din cadrul Universității Sorbona de la Paris, pentru un simpozion/colocviu pus sub o siglă vag camusiană, Ochiul și soarele. Reflexii despre lumină și foc în gîndirea antică, sub semnul unor dezbateri susținute de nume de prestigiu – avem lista și mini-biobibliografii ale acestora – din domeniul studiilor clasice. O cercetare-taifas polemică, taclale bine rînduite ideatic, pentru a releva virtuțile dialogului și ale ideilor mai ales. Le paradoxe et la grâce, genericul care deschide volumul grație osîrdiei în primul rînd a unei românce care face carieră internațională la Paris, Anca Vasiliu, devine o invitație la ieșirea din contingent. Bucuria, chiar dacă limitată de propriile activități din mundan, de a peripatetiza prin lumea ideilor și a meditațiilor propuse de gînditori de marcă, de la Platon și Plotin la Aristotel și stoici, oferind o clipă de grație, după formularea Ancăi Vasiliu. Despre care știm că a obținut un prestigios Mare Premiu al Academiei Franceze în 2022, pentru întreaga sa operă. Volumul de față ar merita luat la mărunțit de un universitar care nu are de semnalat săptămînal cărți care să fie citite de cît mai mulți
Citeste mai multîn Dilema din 20 august 2026
Privit în dimensiunea lui centripetă, discursul lui Pintea privilegiază, prin componenta conservatoare de foarte bună calitate (à la Ioan Stanomir, aş spune), nevoia de rigoare, de construcţie şi de disciplină a credinţei, admirația manifestă privind marea cultură rusă, cultivarea valorilor simplităţii şi modestiei (în asumată descendenţă cu proiecţia simplului „monah Nicolae”), precum şi aspectul tonic, optimist al metafizicii religioase („Nu fiţi trişti!“), sprijinit inclusiv pe raţiuni terapeutic-livreşti („Orice spaimă poate fi descifrată şi anihilată de o carte bună”). Şi mai interesante (ca în cazul lui Steinhardt, de altfel) sînt însă mişcările centrifuge ale unui asemenea discurs, polemica întreţinută cu „clericii dopaţi”, împotriva „savantlîncului teologal” şi contra „însăilărilor maneliste”. Cultivînd teologia „de proximitate” a lui Alexander Schmemann, percepută drept marginală în anumite medii dogmatic-instituţionale, Pintea deconstruieşte, de pildă, aura „umanistă” a marelui împărat filosof Marc Aureliu, ca o denunțare a politicianismului care poate conduce, în cele din urmă, la instituirea crimei ca politică de stat. Nu se fereşte nici de termeni mai tari, spre a-şi exprima dezacordul ori sila („Sfîntul Ioan Gură de Aur a fost depus din treapta de Arhiepiscop printr-un mişelesc şi ordinar Sinod...”), şi se înscrie cu convingere, asemenea maeştrilor săi (între care şi Simone Weil), împotriva misterului fals ori falsificat, împotriva habotniciei care „vulgarizează credinţa”. Critică modelul „inspiraţional” (pe care l-am putea reboteza astăzi drept „suveranist”) al anumitor preoţi, călugări ori guru, care organizează anumite rugăciuni ori „slujbe de noapte” şi care „deschid Pravila” pentru diverşi inşi căzuţi astfel, în virtutea unor convingeri tranzacţionaliste ori cvasi-ezoterice, în plasele unor escroci religioşi. Interesant este că anumite explicaţii privind rădăcini ale respectivelor comportamente sociale şi apucături nocturne, de dinainte de 1989, capătă dezlegare în chiar una dintre confidenţele împărtăşite de către maestru ucenicului său: „Am trăit, Ioane, să o văd şi pe asta! Comunişti, securişti, miliţieni vin aici, la Mănăstire. Seara. Noaptea. Se botează, se cunună. [...] Comuniştii la 21,30, miliţienii pe la 22,30, iar securiştii la 23 fix...”.
Citeste mai multÎn Cațavencii nr.30 (773) 2026
Adriana Neagoe scrie și își mixează cu talent povestirile din acest volum, în care nu e vorba numai despre români în străinătate, ci și despre cei din Bucureștiul anilor ceaușismului sau despre americani care trec prin experiențe bizare în State, prin hoteluri, ca stewardesa Hillary, sau într-o intersecție, ca fata cu scuterul. Sper ca eleva lui Iaru, care a prins la Boston trenul optzecismului, să recidiveze.
Citeste mai multÎn Cațavencii nr.32 (775)/ 2026
Pornind de la însemnările pelerinilor de ambe sexe, ale negustorilor și navigatorilor vremii, Anthony Bale le reconstituie călătoriile, le povestește impresiile „de la fața locului”, dar și relatările din auzite despre Insula Tinereții Veșnice, despre sirenele mîncătoare de bărbați, despre canibalii de pe uscat, dar și despre oamenii înaripați grație bunătății lor. Cartea mai cuprinde și filosofia călătorilor medievali, nuanțată și plastic reprodusă în această carte încîntătoare a dorului de ducă și a nostalgiei fără leac după locurile și oamenii de-acasă.
Citeste mai multÎn Dilema, nr. 125
...Hemiptera, un roman dens, configurat pe o structură epică reticulară și complexă, în care numeroasele ițe narative, subtil întrețesute, alcătuiesc o arhitectură polifonică, de o cuceritoare inteligență compozițională (...) Moartea, puterea și iubirea, teme majore ale literaturii și constante ale operei Andreei Răsuceanu, sînt completate de motive recurente ale scrisului său: memoria, trauma transgenerațională ori depeizarea. Hemiptera este un roman complex, niciodată prolix sau fastidios, de o extraordinară bogăție ideatică și simbolică.
Citeste mai mult