Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
pe lapunkt.ro
Amintind de Huxley, Bradbury, Orwell, Kazantzakis sau Vonnegut, dar și de mai recenții Whitehead, Houellebecq sau Mitchell, povestirile lui Gabriel Macsim posedă din plin simțul mizanscenei grotești, al dialogului și al pulsației epice bine dozate. Realismul lor oblic, la fel ca și accesele de umor pur sau de satiră politică, se mulează potrivit pe cotiturile distopice hi-tech sau oculte. Faptul că se citesc repede și cu plăcere e și el unul dintre avantaje, deloc de neglijat pentru un debut atât de târziu.
Citeste mai multpe litero-mania.ro, nr. 316
Diferit din multe punct de vedere de Femeia de marțipan, Crima de pe podul Garibaldi nu ține să șocheze cititorul prin funambulesc – prezent totuși, dar în doze infime –, ci are o curgere lină, așezată, în care povestea unei crime (sau a unei sinucideri?) este dezvăluită pe măsură ce cuplul detectivistic Martin-Maraia adună indicii despre întâmplarea stranie dintr-o noapte de vară de pe podul Garibaldi din Cluj care a dus la moartea unei femei. Într-o scenă amintind de Twin Peaks-ul lui Lynch, cadavrul acesteia este descoperit în apele Someșului de doi pescari amatori, iar la locul faptei este chemat Martin Breda, însoțit, bineînțeles, de partenera sa, Maraia.
Citeste mai multîn Suplimentul de cultură, nr. 837
Prozele lui Florin Irimia au în ele adevărurile lumii actuale și ale trecutului recent, conțin răspunsurile pe care le caută toți cei care și-au privit destinul în față, toți cei care au pus creativitatea sub semnul întrebării și cei care au ales să privească lumea în mișcarea lentă și dureroasă a onestității. Volumul Nu spune asta! reușește, printr-o complexitate atentă și o structură impecabilă, să descrie sublima tristețe a vieții, evadând din realitate și alunecând în fantastic.
Citeste mai multpe carturesti.ro
Ca autor de literatură fantastică ai multă libertate înainte să începi, dar libertatea de creație se reduce cu fiecare propoziție adăugată textului. Dacă la început posibilitățile par infinite, prima frază decupează o realitate, care trebuie apoi construită după niște reguli interne și conform unor dinamici care se nasc pas cu pas. La final nu îți rămâne decât să așezi ultima propoziție, care, în mod ideal, nu mai poate fi decât una anume, care aștepta încă de a început să își găsească locul pe ultima pagină. Așadar chiar și noi, scriitorii de literatură fantastică, ne scriem poveștile ca pe niște cuști ce mimează libertatea.
Citeste mai multpe scena9.ro
Mă atrag personajele controversate și puternice. În toate timpurile, puternic a însemnat să ai curajul propriei opinii, oricât de avangardistă ar fi ea, și să nu cauți aprobarea celorlalți mai presus de orice altceva. Epoca în care a trăit Chiajna nu cred că a fost cu mult mai provocatoare decât cea pe care o trăim noi astăzi, numai că îndepărtarea atât de mare în timp ne oferă o perspectivă ceva mai corectă, pe care nu o putem aplica lucrurilor care tocmai ni se întâmplă. Asta face timpul, elimină furtunile emoționale și echilibrează balanța rațiunii. Am ajuns la Chiajna, ca personaj, în urma unei discuții cu Laura Câlțea. Ea este cea care a pus un reflector luminos pe Chiajna, pentru mine. Citisem în școală, ca toată lumea, nuvela lui Alexandru Odobescu, dar intuiam spații întregi rămase în umbră, care ar fi putut completa un portret. Exact asta am dorit să schimb: receptarea unei personalități istorice prin prisma unui unic moment din viața sa, generalizarea care denaturează atât de mult.
Citeste mai multîn revista Orizont
În ciuda titlului cu potențial parodic (dar foarte inspirat ales), romanul lui Alex Olteanu redă tranșant tragedia alienării din societatea românească contemporană, mai ales în cazul unor young urban professionals născuți după 1989, care au ales să nu părăsească România. Această veritabilă parabolă, în care urbanul românesc a ajuns pe deplin racordat la tendințele globalismului, reprezintă cel mai promițător debut în roman al proaspătului-încheiat 2023.
Citeste mai multîn revista Orizont
Marcat de transpunerea izbutită a societății românești contemporane în pagină, printr-un control abil al alternării modurilor de expunere și al perspectivelor narative, Stela confirmă o prozatoare de o sensibilitate aparte, capabilă de a revela nuanțele deseori ocultate ale umanului dintr-o lume aflată în permanentă căutare a unui rost, a unei meniri, a unui sens.
Citeste mai multpe matcaliterara.ro
În cel de-al treilea roman, Bogdan Crețu reunește mozaical destinul personajelor sale prin nevoia acestora din urmă de a povesti. Asta este combustia cărții – mythos-ul (care în greaca veche însemna poveste). Maria și Vlad folosesc narațiunea pentru a oferi coerență și unitate identității în parte personală, în parte colectivă. De ce? Pentru că „identitatea are un caracter funciarmente narativ”, cum observa Richard Kearney în Despre povești. Povestea umanizează, iar omul este, în definitiv, un homo fictus.
Citeste mai multpe rasfoiala.com
Paradoxal, Sonia ridică mâna este cea mai amuzantă (și spirituală) carte pe care-am citit-o, din literatura română contemporană. În ciuda faptului că nu sunt de găsit multe lucruri amuzante despre viața Soniei și a oamenilor între care (mai puțin cu care) trăiește – apropiați și îndepărtați. (…) Dacă, asemeni mie, ați ratat inexplicabil cartea Laviniei Braniște – laureată a mai multor premii literare – nu mai întârziați s-o citiți, înainte să-și piardă din „aer”. Are un context istoric bine definit, ale cărui reverberații se vor stinge inevitabil, odată cu trecerea anilor în care Sonia a venit pe lumea literaturii și ca să ne spună niște lucruri care, poate, ne vor fi de folos. Dacă mai știm să mai ascultăm.
Citeste mai multpe filme-carti.ro
Cartea mării a fost concepută deliberat cu această structură, roman vs documentar, ficțiune vs istorie, acțiune vs memorialistică? Da, Cartea mării este puțin din toate aceste lucruri, dar nu este ficțiune. Totul este non-ficțiune. O altă persoană care mi-a luat interviu i-a spus acestei cărți „roman”: ei bine, nu este roman, tot ce este scris în carte s-a întâmplat, dar am încercat să o construiesc aproape de granița ficțiunii. Câteodată a fost privit ca o fantasmagorie. În alt punct al cărții, am utilizat visurile. Unii cred că există o distincție absolută între ficțiune și non-ficțiune, dar eu nu cred asta: cred că am toate instrumentele la dispoziție și ca scriitor de non-ficțiune, acestea nu aparțin doar ficțiunii. Așa că le-am folosit, mai ales că eu consider că am un legământ în a spune adevărul.
Citeste mai mult