Cosul tău
Nu mai sunt produse în coșul tău!
În Contributors 30.09.2026
Radu Pavel Gheo află, analizează și compară prețurile de vânzare nu doar ale unor ediții princeps, ci și ale edițiilor ulterioare ce într-un fel sau altul au importanța lor pentru deslușirea destinului unei opere anume, descoperind și dezvăluind în acest fel detalii ce ar trebui să intereseze istoricii literari. Gheo face el însuși istorie literară. Depune considerabile eforturi (și nu e vorba doar despre eforturi financiare) pentru a desluși tot felul de secrete din procesul editării și al reeditărilor. Uneori, cum spuneam mai sus, omul chiar se dă foarte adesea de ceasul morții ca să afle să afle cui anume a aparținut în timp exemplarul pe care a izbutit să și-l procure. Descifrează însemnările de lectură, făcute pe pagini de volume, uneori cu cerneluri de culori diferite, aparținându-i unuia și același posesor ori proprietarilor succesivi, cel mai adesea marcate de trecerea timpului. Apreciază, intuiește, aproximează, explică ce ascund ori măcar par a ascunde dedicațiile mai mult ori mai puțin convenționale. Preocupările bibliofile ale lui Radu Pavel Gheo nu se limitează numai la carte, ci și la reviste mai mult sau mai puțin cunoscute. De la Moftul român, un reperemblematic pentru Caragiale, la Literatorul capriciosului Macedonski, de la Unu și Contimporanul la Cetatea literară coordonată de Camil Petrescu până la Jurnalul literar condus de G. Călinescu. Plus multe, alte titluri.
Citeste mai multÎn Cațavencii, nr. 38, 23-29.09.2026
Scrisorile sale din anii 1860-1868 ni-l arată în postura de proaspăt convertit care-i detestă pe socialiști și pe narodniciști. Asta îi vine după cinci ani de pușcărie și muncă silnică în Siberia și alți cinci de serviciu militar ca soldat tot acolo... În scrisori, Dostoievski corespondează cu scriitorii care publică în Vremea, cu rubedeniile sale și cu prietenii pe care și i-a făcut încă din exil. Deși spune de multe ori că nu-i place să scrie scrisori, lungimea textelor și mai ales numărul lor îl contrazic. Nu numai că îi place, dar le face corespondenților săi mărturisiri amănunțite despre crizele de epilepsie de care suferă și se plînge de lipsa cronică a banilor
Citeste mai multîn Observator cultural nr. 1323
Dacă am citit în mai multe rînduri și la diferite vîrste prozele lui Gabriel García Márquez, romano-eseurile lui Andrei Gorzo sînt parcurse pentru prima dată. Și să o spunem neted, sînt realmente o neașteptată surpriză. Plăcută, evident. Dacă Napoleon spunea, fără să clipească, cum că în ranița fiecărui soldat se găsește cîte un baston de mareșal, putem spune și noi că sub pielea oricăruia care scrie există șansa de a descoperi un prozator. Nu știm ce loc își poate găsi Andrei Gorzo într-un batalion de concurenți pe zi ce trece mai mulți și mai valoroși (greu de găsit pe cineva care scrie azi prost, oricîte obiecții ar ridica destui care strîmbă din nas la orice…), dar, ca să nu mai lungim pelteaua – oare se mai face azi, expresia oricum nu se mai folosește –, considerăm că prozele lui Andrei Gorzo ar merita atenția măcar a criticii de întîmpinare. Un critic, cronicar și teoretician al cinematografiei dedat la roman publică volumul cu titlul oarecum inofensiv Sfîrșit de aventură, dedicat unui prețuit anglist, azi cu totul uitat, Petre Solomon. Cum spuneam cîndva, ale vieții valuri, maluri, zaruri. Bun, Sfîrșit de aventură vine în prelungirea unei alte proze-eseu, intitulată Ce am învățat de la Graham Greene. Prozator britanic de anvergură internațională, en vogue cu decenii în urmă, fără să devină un membru de vază al elitei literare universale. Greene. Nu e în top 10, dar în top 100 ar intra cu certitudine. Am dat și eu un exemplu, nu știu cît de corect și concludent. Ce face Andrei Gorzo? Se ia la trîntă – formulare dragă lui Constantin Noica – cu biografia contorsionată, dramatică a propriului tată și o pune într-o perspectivă temporală cu biobibliografia unui scriitor britanic pe care-l admiră. Graham Greene. Din acest joc de oglinzi, admirabil prelucrat, se naște indirect și o admirabilă proză, greu de cuantificat. O pseudobiografie a autorului, abil mînuitor al atîtor adevăruri care stau pitite prin propriile noastre memorii. Pe lîngă admirabilel portrete – al tatălui și al lui Graham Greene, protagoniștii unui serial epic întins din sudul României (București, sudul țării, de la Drăgănești la Călărași etc.), pînă prin coclaurii din Cambodgia și Vietnam, pe unde a bîntuit și Greene –, apar conturate pregnant și aspecte mai puțin vizibile din istoria țării noastre din ultimele decenii. O Românie foarte personală, subiectivă, evident, dar nu mai puțin fantastă. Cu bine și rău, cu bune, cu nebune, asta e România. Pe lîngă istoria unei familii și a unui mare scriitor care a fost Graham Greene. Nu știu cum să formulez cît mai aproape de spiritul și de amploarea epică a cărții, un adevărat tur de forță.
Citeste mai multÎn 22 din 22.09.2026
Trei ore pentru „Eleganța iubirii”! Să spunem că, la o lectură întinsă, cam atât ar lua să trecem cu atenție de la prima pagină până la ultima prin această carte plină de pasiune și rațiune, un elogiu de mare clasă adus „Sfântului Apostol Pavel”. Subtitlu: „Eleganța iubirii”. Autor – un nume de mare forță al câmpului editorial creștin de la noi și mai mult decât atât: Răzvan Bucuroiu. Cel care spune/scrie despre marele său personaj și despre proiectul care îi este dedicat acestuia: „Așa constatăm cu neprefăcută mirare noi, cei de acum, cum s-ar preschimba lumea dacă am urma povețele Sfântului Apostol Pavel; dar mai observăm – privind în amonte în istorie – și cât de seducătoare au fost aceste cuvinte pentru contemporanii săi, venite de la unul care și-a pus viața chezășie pentru adevărul celor afirmate! Pe care a și pierdut-o la Roma, unde altundeva? sub paloșul gâdelui, însă lăsând în urmă credința creștină curată, epistole și episcopi, mod de lucru nemaivăzut până la el și tehnici misionare nebănuite, minuni și învieri din morți, discursuri aprinse și convertiri miraculoase, ucenici fideli și admiratori dezlănțuiți”. R. Bucuroiu, cel despre care T. Baconschi notează: „În paginile alerte și totuși dense despre «eleganța iubirii» pauline găsim dozajul ideal de poezie, cronologie sfântă, memorie a tradiției și perenitate a vocabularului structurant, fără de care Biserica lui Hristos n-ar fi putut deveni placa turnantă a lumii mediteraneene, așteptând profetic convertirea împăratului Constantin. În volumul de față, datele enciclopedice se aliază cu nervul reportajului, racordul contemporan înviorează decorurile pândite de Antichitate, iar creștinul practicant, care nu chiulește de la divinele oficii, e cadorisit cu gramatica lecturilor pauline de peste an. Fiecare Apostol primește o succintă hermeneutică deloc fastidioasă, ba chiar elocventă pentru cea mai originală parte din arhitectura volumului”.
Citeste mai multîn Observator cultural nr. 1323
Că Delfinariu este una dintre cele mai bune cărți scrise de Lavinia Braniște este evident pentru oricine ... Ce mi se pare cu adevărat special e că această colecție de povestiri este, probabil, cea mai matură carte scrisă de Lavinia Braniște pînă acum, atît din punct de vedere artistic și formal, pentru că prozatoarea demonstrează că își stăpînește vocea, formula și instrumentele mai bine ca oricînd, dar și existențial și tematic, nu doar pentru că autoarea acordă multă atenție vieții bătrînilor și pentru că înregistrează îmbătrînirea propriei generații, ci mai ales pentru modul nuanțat și multidimensional prin care înțelege și redă toată suita de subiecte, situații și personaje din volum.
Citeste mai multîn România literară, nr.38, 2026
Deși o parte din realismul acestor povestiri pare... situațional, liniar, capacitatea prozatoarei de a construi personajul în date psihologice corecte, dar mai ales de a sesiza formele de sensibilitate feminină, de a explora teritoriul anxietății în zonele sale discrete, la confiniile cu imperceptibilul, vascularizează anodinul, conduce la ceea ce un formalist rus, Viktor Șklovski, într-un celebru eseu, Arta ca procedeu, numea înstrăinare (defamiliarizare), și anume genuinul pe care-l aduce prima privire adresată unui colț de lume. Iar acolo unde banalul cel mai banal este „înstrăinat“, ceea ce se întâmplă în câteva povestiri ale Laviniei Braniște, proza ei strălucește.
Citeste mai multîn România literară, nr. 38/2026
Rezultă din carte un sentiment puternic de autenticitate, care e transmis cititorilor. Nu găsesc în aceste proze, oricât ar căuta, momente de stridență auctorială, ci constată o evidentă știință a tonului cuvenit și a privirii în profunzime, fără edulcorări, fără menajamente. Personajele sale, chiar și atunci când sunt creionate doar din câteva linii, sunt vii, se țin minte și, în totul, ni se pune în față o panoramă convingătoare a comunismului și postcomunismului românesc, ambele atât de cenușii și de întristătoare. Ne este oferit tabloul epic al unei umanități împinse într-o margine, o umanitate traumatizată de o istorie nevrednică, în care atâtea destine sunt deturnate, în care întâlnim atâtea eșuări personale, din pricina vremurilor sau, adesea, din motive individuale, proprii complicatei naturi umane. Viețile oamenilor obișnuiți sunt dramatice, sunt interesante, ca și ale eroilor epopeici, pare să ne spună scriitoarea în prozele sale scurte și mesajul său este absolut credibil. Atât prin amplele construcții epice reprezentate de romanele sale, cât și de data aceasta, în ipostaza de nuvelistă, Gabriela Adameșteanu se dovedește o prozatoare admira bilă, care face cinste unei literaturi.
Citeste mai multîn România literară nr. 35/2026
Puterea eliberatoare degajată de povestirile Ceasului al unsprezecelea au forța celui care știe, după ce a fost la doi pași de moarte, că va trăi mereu prin cuvintele sale. Rushdie, care se consideră „virgula dintre Orient și Occident“, după cum spusese după apariția celor nouă proze scurte din Orient, Occident, așează mereu față în față cele două lumi, de care se simte la fel de atras, deoarece îi stimulează amintirea și imaginația. Ce se întâmplă când aceste două lumi se întâlnesc? Dacă Orientul indian e dominat de sărăcie, dar și de căldură sufletească, îndemnând cititorul să asculte și să-și cunoască treptat propria fire, iar Occidentul e văzut mai ales prin tema migrației și a dezrădăcinării, a dorului de casă, a nepotrivirii între culturi, întâlnirea lor trezește întâmplări fantastice sau neașteptate: un purtător de ricșă visează să devină vedetă de cinema, o fată din Orient așteptând la coadă la Londra un pașaport englez refuză să ia obiectul oferit pe sub mână de funcționarul care se îndrăgostise în taină de ea, pentru că, de fapt, nu voise să plece de acasă… Povestirile lui Rushdie atrag prin finețea și ambiguitatea simbolurilor, prin apropierea personajelor de propria biografie a autorului, prin concentrarea talentului său, acum la apogeu.
Citeste mai multîn România literară, nr. 35 2026
Apropiate de așa-numita ficțiune flash, care rareori depășește douămii de cuvinte, abordând realitatea fulgerător, ambiguu și de obicei cu o întorsătură de situație în final, care aruncă brusc altă lumină asupra ziselor precedente, astfel încât textul se deschide spre esențialitate precum poezia (fără a urmări însă în primul rând emoția, ci narația, factualitatea), textele lui Robert Șerban conferă comprimare anecdotică, parabolică, unei situații cu multiple înțelesuri, în care evoluează cel mult două personaje. Temele sunt contemporane, complexe (în ciuda conciziei de cel mult trei pagini: cât un capitol din mai sus amintitele proze scurte ale lui Rushdie) așezând cu prospețime accentul pe trecerea către adolescență sau vârsta adultă, pe relația de cuplu, pe o îmbolnăvire sau alt moment existențial (grav sau, dimpotrivă, plin de umor), cu structurări realiste și în același timp sugestive
Citeste mai multRomânia liiterară, nr. 35/2026
Moni Stănilă trăiește la Chișinău, oraș evocat și în recentul ei roman, Oase strălucitoare, care aduce în prim-plan destine răsfrânte în oglinda unor memorii individuale, precum și a unei istorii pline de calamități totalitare. Romanul se înscrie, prin relatările biografice, legate de un anumit timp istoric sau de o anumită lume filtrată prin sensibilități și viziuni feminine... Laura, Iana și Maria locuiesc în Chișinăul actual și, pe rând, vor rememora episoade legate de istoria acestui oraș, din vremea celui de-al Doilea Război Mondial, din cea a cruntei foamete din anii ’40, a deportărilor sau a instaurării regimului comunist. De asemenea, este înfățișată și Moldova zilelor noastre, confruntată cu pandemia de COVID sau cu realitatea plecării în alte părți pentru un trai mai bun
Citeste mai mult