Avem de-a face cu monologul unei fetițe de doisprezece ani dintr-un sat din Republica Moldova, lăsată să-și crească singură frații cît timp părinții muncesc în Italia, mama, respectiv în Rusia, tatăl, și, pe de altă parte, cu confesiunea unei românce stabilite la Montréal. În prima carte, migrația e privită din satul din care se pleacă, în a doua, din țara de adopție. Tocmai de aceea cele două romane își completează unul altuia perspectivele. Citite împreună, ele relevă o funcție dublă a ideii de absență. Absența celui plecat – care nu mai aparține nici locului de unde a venit, nici celui în care a ajuns – și absența resimțită de cei rămași acasă.

Cristina, personajul-narator din Kinderland, este nevoită să fie mamă pentru frații ei mai mici. Mama ei îngrijește copiii unei familii din Italia, tatăl muncește „la bani lungi” în Rusia. Romanul e construit ca o adresare părinților, în special mamei, căreia i se adaugă niște pagini ca de jurnal în care naratoarea face numeroase trimiteri la viața de fiecare zi a satului în care trăiește. Avem de-a face, așadar, cu un monolog multifațetat despre așteptare. Părinții întîrzie să se întoarcă în țară deoarece și ei așteaptă ceva: moartea bunicii grav bolnavă. Să facă mai multe drumuri ar însemna să cheltuiască mulți bani.

Ceea ce e important în acest roman, dincolo de tema pe care am enunțat-o deja, este construcția vocii narative. Aceasta e bine calibrată și convingătoare, și subînscrie o sensibilitate aflată în strînsă legătură cu problematicile majore ce stau la baza fenomenului migrației forței de muncă: „Nu-i aşa că şi tu plîngi şi te gîndeşti la noi? Şi cînd speli hăinuţele lor, lînă naturală, bumbac natural, mătase naturală, din omizi, te gîndeşti la hainele noastre, cele mai multe aceleaşi, după ce le-au purtat italienii, după ce s-au învechit, ei ți le dau ție, să ni le aduci nouă. Dacă ar şti fraţii mei, nici nu le-ar mai purta. Mai bine fără atîtea haine naturale, de firmă, dar cu mamă. Poate şi copiii aceia sînt cuminţi şi drăgălași, plîng şi ei că mama lor i-a lăsat pe mîinile unei femei străine”.

Se poate deduce din tonul Cristinei atît mustrarea pe care i-o aduce mamei, cît și înțelegerea situației de ansamblu în care se află familia ei și, in extenso, societatea. Din narațiune se deduce nevoia de maturizare forțată a celor trei copii rămași acasă. Cu toate că Cristina e în același timp copil și adult „de serviciu”: le vorbește fraților „ca o învățătoare”, instituie „ora de plîns la opt seara”, ține socoteala banilor de sub covor. Visează chiar, cu o ironie involuntară, să plece și ea în Italia, ca să îngrijească un copil străin pentru o mie de euro pe lună, în loc să aibă grijă de doi frați fără nici o răsplată. Tonul oscilează între naivitate și o luciditate dureroasă, de unde și umorul amar al cărții. Cînd fetița declară că „la 12 ani, copiii sînt oameni foarte mari și responsabili”, cititorul vede imediat ce încearcă ea să ascundă. Limbajul e oral, colorat regional, iar fragmentarismul imită felul asociativ în care povestește un copil.

Atît Italia și Rusia, cît și părinții nu există decît indirect ca niște entități ale absenței. Copiii simt nevoia unor substitute pe care și le creează mental și material. Marcel își „construiește” un tată dintr-o pernă îmbrăcată în paltonul tatălui și vorbește cu el pînă adoarme. Dar imaginația nu exclude luciditatea și suferința reală: „Nu vreau ceai de la o pernă!”.

Dincolo de familia Cristinei, migrația e un fenomen colectiv. O clasă se adună cu greu din trei-patru sate, preotul pleacă, iar bărbații și femeile apți de muncă au devenit „o raritate, o minoritate”. Formula cea mai amară a cărții e „Moldova copiilor”. Cristina amintește și de alți copii lăsați de izbeliște. Se poate observa din roman cum suferința despărțirii de părinți îi marchează psihic pe cei rămași și le transformă comportamentul: Ștefănel își chinuie cîinele pînă la moarte și apoi înnebunește din cauza remușcărilor, Veronica „e o fată stricată” pentru că o vizitează foarte des un unchi de-al ei și, din acest motiv, celelalte fete se feresc de ea.

Drama este accentuată și de aparenta grijă pe care statul o are față de copiii rămași singuri: „Avem şi asistent social în sat care ne întreabă dacă nu avem stări depresive şi ne aruncă peste gard nişte cărticele despre dragostea părinţilor şi pregătirea copiilor în probleme de migrație. De parcă trebuie să fim pregătiți pentru război, de parcă părinții nu se vor mai întoarce niciodată şi vom fi mereu singuri, vom creşte singuri“. Explicația titlului derivă din următorul fragment: „Acum cîţiva ani, a venit ajutor umanitar la şcoala noastră şi în fiecare cutie era cîte un Kinder, adică un ou de ciocolată cu o jucărie mică înăuntru. Dar cineva a deschis cutiile şi a furat din ele ce era mai bun, în cutia mea, de pildă, nu era nici un ou. Credeam că kinder înseamnă ou. Apoi un copil străin ne-a spus că înseamnă copil şi ne-a învăţat jocul de-a kinderlandul, adică cei mici se joacă de-a cei mari”. E „jocul preferat” al copiilor. „Kinderlandul mic, kinderlandul mare. Cel de rîs și cel de plîns.”

Finalul romanului subînscrie o adevărată filosofie a percepțiilor redată natural din perspectiva unui copil care înțelesese încă de la șapte ani, cînd încerca să ajungă pe jos pînă la orizont, că în viață sînt lucruri la care trebuie să ajungi singur, fără sfaturi și fără nici o îndrumare

Related products

Comments (0)

No comments at this moment

New comment

You are replying to a comment

Produs adăugat la favorite
Consimțământ pentru cookie-uri