în Frankfurter Allgemeine Zeitung

În căutarea casei confiscate

Literatură contemporană în stilul narațiunilor fin-de-siècle: romanul Fontana di Trevi de Gabriela Adameșteanu

Stefan Zweig era convins că exilul este întotdeauna mai bun decât singurătatea în țară. Rămâne de văzut dacă avea dreptate. În orice caz,   exilul îți oferă altă perspectivă despre ce ai  lăsat în urmă. Letiția Branea, alter egoul autoarei române Gabriela Adameșteanu, umple această perspectivă cu viață. Revenind din exilul francez în România de astăzi, încearcă să recâștige moștenirea familiei confiscată în timpul comunismului. În țara balcanică mult schimbată, fostele cunoștințe ale  Letiției au devenit persoane înstărite, occidentalizate: beau  smoothie-uri și-și trimit copiii în America să-și găsească drumuri deosebite . Totul s-a schimbat, dar prea puțin s-a îmbunătățit; câștigă doar cine își face loc cu coatele sau își schimbă la timp alianțele politice. Adameșteanu ne povestește despre dezamăgire, alienare și despre trecutul care nu trece într-un roman copleșitor.

  Letiția Branea mai apare în două romane: Drumul egal al fiecărei zile, publicat în 1975, în timpul comunismului românesc,  și Provizorat, din 2010. Spre deosebire de ele, Fontana di Trevi intră mai profund în psihologia emigrantului. Totalitarismul plutește  doar ca o umbră deasupra poveștii: în timp ce Letiția se întâlnește cu prietenii de altădată sau se plimbă prin București, din adâncul minții ei răsare mai mereu câte o amintire difuză. Ele sunt legate îndeosebi de relația cu Sorin, colegul de altădată, în răspăr cu pruderia socialiste,  care ocupă un loc central în Provizorat.

  Afară totalitarismul face ravagii, dar înăuntru miroase a alcool și sex secret. O societate devine totalitară abia atunci când reușește să izoleze în asemenea măsură fiecare individ încât acesta să nu mai aibă nici o reacție spontană în raport cu altul,spune Hannah Arendt.

   Cu toate că își verifică atent calendarul, Letiția Branea rămâne însărcinată cu Sorin.Avortul ilegal, instrumentele de metal sterilizate și sângele uscat pe cearșaf sunt descrise cu atâta dezgust, încât cititorul înțelege dimensiunile comunismului românesc: în 1966. Nicolae Ceaușescu a interzis toate metodele contraceptive. Proasta comunicare cu Sorin și avortul devin treptat un motiv recurent, o disociere între corp și suflet. Totuși, nu sfârșitul nefericit este motivul pentru care relația lor nu devine o poveste ca a lui Winston și a Juliei. Naratoarea Gabrielei Adameșteanu observă și-și amintește, dar evită să judece și să pună o lumină foarte puternică asupra faptelor: chiar și sub Ceaușescu, nu totul era rău.

   Pare uneori egocentrică și mizantropă, atentă doar la  problemele ei,dar își urmărește perfect adevărul.  Când Letiția se uită la copiii orfani sau la oamenii fără adăpost care culeg de pe jos chiștoace, gândul ei se îndreaptă spontan spre estetica urâtului.

Acțiunea se desfășoară într-o singură zi: protagonista își petrece dimineața în apartamentul prietenilor ei, Sultana și Aurelian,în care s-a trezit,iar după-amiază iese să se întâlnească cu un avocat și cu fratele ei, Caius Junior.Faptul că îl numește Junior pe fratele ei  face și mai  expresiv portretul acestui parvenit postcomunist. Letiția află că n-are drept de moștenire asupra casei unchiului ei, care a colaborat cu fasciștii în Al Doilea Război Mondial – ceea ce îl confirmă pe ursuzul  ei soț, Petru,care adaugă câteva note de umor din noua sa patrie franceză. Spre deosebire de Letiția, el este un nihilist: profesor neagreat politic în România de unde a fugit în Occident și a găsit un post de jurnalist la Radio Europa Liberă,  afectând serios statutul social al Letiției. Dezrădăcinat și dezamăgit de România, Petru și-a tăiat legăturile cu trecutul. Doar diagnosticul de cancer al fiicei Sultanei și a lui Aurelian, catastrofa din ultimele pagini ale romanului, îl îmblânzește, pentru că e fiica pe care n-a avut-o, succesul academic pe care el nu l-a prins.

  În jurul acțiunii principale se dezvoltă o mulțime de personaje, comparabile ca anvergură cu cele create de realismului rus. Gabriela Adameșteanu și-a dovedit deja, în scrierile anterioare, familiaritatea cu literatura franceză a începutului de secol XX și fluxul conștiinței. Bogăția ei de istorii și teme, care la început par disparate, dar se unesc la sfârșit, ne duce cu gândul la Proust. Autoarei îi face plăcere să-și arunce cititorul în meandrele biografice ale personajelor și își împarte romanul în capitole care le poartă numele. Fiecare și-a urmat traseul său în postcomunismul românesc. Construcția ridicată de memoria autoarei conturează harta istorică a României și privește  cu un anume pesimism cultural tinerii de succes din clasa mijlocie, oportunismul, promisiunile lui McDonald vecin cu KFC. Toate acestea sunt descrise cu o extremă naturalețe, într-o proză  minunată și echilibrată. Stilul ei narativ prilejuiește mereu momente deosebite, încetinește din când în când acțiunea și creează imagini și motive memorabile: de exemplu căutarea fericirii ca aruncarea strâmbă a unei monede în Fontana di Trevi. Nu este o lectură ușoară. Dar e literatură europeană mare, făcută de o autoare cu adevărat europeană.