„Hotărâtoare pentru devenirea mea a fost excursia pe care am făcut-o, după absolvirea Academiei Theresiene, în iulie 1859, la Köln. Oraşul m-a fascinat încă de la sosire, când, din trăsura în care călătoream, am văzut strălucind, în soarele arzător al amiezii, impunătoarele turle ale Kölner Dom. După ce am traversat Hohenzollernbrücke, am coborât cu inima bubuindu-mi în piept. E şi acum vie acea impresie copleşitoare dată de curgerea năvalnică a Rhinului, de zgomotul potcoavelor pe caldarâm, de vuietul mulţimii adunate în faţa catedralei şi, mai ales, de imaginea strivitoare a faţadei gotice, pe care am încercat să o cuprind dintr-o privire. Înălţându-mi ochii, m-a lovit o senzaţie stranie, un vertij inexplicabil. M-am aşezat pe o bancă şi mi-au trebuit minute bune să-mi revin din acea stare ciudată, amestec de ameţeală şi beatitudine. Aşa ceva nu mai trăisem vreodată. Auzisem de acest edificiu impunător, însă realitatea întrecea orice închipuire. Am avut, atunci, revelaţia Frumosului. Nu credeam că există pe lumea asta o asemenea construcţie. Ea întruchipa măreţia spiritului uman şi priceperea unor oameni capabili să înalţe o asemenea minunăţie. «Există clipe în viaţa omenească în care te afli mai aproape ca oricând de spiritul universal şi îi poţi pune o întrebare destinului.» Asta am notat atunci în jurnal, citându-l pe Schiller, care mă obseda la acea vârstă, când căutam cu fervoare răspunsuri la întrebările ce-mi pricinuiau insomnii.”
Născut în 1840, Titus Liviu MAIORESCU ajunge, după studii primare şi gimnaziale la Craiova şi Braşov, la Academia Theresiană din Viena, aşa cum visase tatăl său, profesorul Ioan (Trifu) Maiorescu. Îşi continuă formarea intelectuală în capitala Imperiului Habsburgic, de unde trece la Berlin şi Paris, întorcându-se în ţară dublu licenţiat şi cu un doctorat în filosofie. Se implică în viaţa culturală şi politică – domenii care aveau nevoie urgentă de modernizare. Este procuror, profesor, avocat, îndrumător cultural, critic de direcţie, eseist, logician şi polemist redutabil. Mentor spiritual al Junimii şi membru fondator al Academiei Române, face rapid carieră, arzând etapele şi fiind decan, rector, deputat, ministru şi prim-ministru. Convins că societatea românească trebuie transformată radical, pe baze solide, combate vechea direcţie, punând în circulaţie cunoscuta teorie a formei fără fond, prin care propune o alternativă viabilă, bazată pe principii fundamentale: adevărul, binele şi frumosul. Pasionat, susţinându-şi cu tărie opiniile, nu are cum să evite conflictele, fiind atacat din toate direcţiile. Îşi înfruntă adversarii cu luciditate, recurgând, după caz, la cuvânt sau condei şi chiar la pistol. Tumultuoasă este şi viaţa lui sentimentală: deşi căsătorit (întâi cu Clara, apoi cu Ana), îl găsim mereu în căutarea unor experienţe noi, intrând în tot felul de încurcături amoroase. Olimpian în comportament, obsedat de imaginea publică, deopotrivă admirat şi invidiat, este măcinat de nelinişti şi îndoieli, care nu-i dau pace. Acompaniat în ultimii ani de viaţă de Olga, secretara-asistentă, suferind de o boală a inimii, Maiorescu se stinge în 1917.
Adrian JICU, născut în 1979, în „cartierele democrate” ale Bacăului, este lector la Facultatea de Litere a Universităţii „Vasile Alecsandri” din Bacău şi director al Bibliotecii Judeţene „C. Sturdza”. A absolvit Facultatea de Litere şi Ştiinţe a Universităţii din Bacău, apoi masteratul de literatură comparată, teorie literară şi antropologie culturală (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi) şi este doctor în ştiinţe umaniste, cu o teză intitulată H. Sanielevici —studiu monografic. A urmat Şcoala Postdoctorală a Academiei Române, în cadrul proiectului „Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale” (2011-2013), realizând o cercetare a publicisticii lui Mihai Eminescu. A publicat volumele Dinastia Sanielevici. Prinţul Henric, între uitare şi reabilitare (Cartea Românească, 2008), Coordonate ale identităţii naţionale în publicistica lui Mihai Eminescu. Context românesc şi context european (Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2012), Caruselul cu hamsteri. Decupaje din literatura postdecembristă (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2014), Mon cher Basile. Eseu despre identitarul lui Vasile Alecsandri (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2014), Baricada de hârtie. Cronici, recenzii şi alte anacronisme (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2020) şi romanul Iorgu (Humanitas, 2022). A fost inclus în câteva antologii critice şi de ficţiune. A obţinut Premiul Special „Mihai Eminescu” al Centrului Cultural Bucovina şi al Societăţii Scriitorilor Bucovineni (2014), Premiul de Excelenţă pe anul 2013 în domeniul eminescologiei, acordat de Centrul Academic Internaţional „Mihai Eminescu” din Chişinău (2014) şi Premiul pentru critică literară al revistei Convorbiri literare (2021). Actualmente semnează cronici literare, comentarii critice, recenzii etc. în revistele Observator cultural şi Ateneu şi ţine rubrica „Debuturi“ în revista Convorbiri literare.
