Cartea va fi disponibilă începând cu 29.05.2026
E sfârșitul anilor ’40. Un fost sublocotenent de artilerie trăiește ascuns într-un pod, complet izolat, fiind căutat și de trupele ruse aflate în București, și de noua poliție politică. Dacă ar ieși de acolo un singur minut, și-ar pune viața în pericol și, foarte probabil, le-ar provoca destul de mult rău și tuturor celor pe care îi iubește. Privește lumea de afară fie printr-o deschizătură îngustă din chepengul cel mare al podului, fie prin chepengul cel mic din acoperiș. În această temniță în care domnesc doar frigul, praful și încremenirea, singurul lucru pe care poate să-l facă este să scrie. E leacul lui. E un antidot împotriva disperării și a nebuniei. Pune pe hârtie trăiri mai vechi și mai noi, asistă la un prezent mutilant, descrie întâmplări de pe frontul din vest și de pe frontul din est, își amintește fel și fel de povești din interbelicul bucureștean și din trecutul familiei, totul țesut pe urzeala unor cifre și numere care dau iluzia că absurdul lumii are un sens.
,,Îmi place nespus un pronume, noi, pentru că se referă la oameni, la tot felul de oameni, de la un cuplu de îndrăgostiți la un popor care iubește pastrama, de la un grup de colindători la niște liceeni încremeniți în fața unei vitrine cu rochii, de la un alai de nuntă la spectatorii pătimași din tribunele stadionului Venus și de la o petrecere în familie, să zicem de la o masă de Paști cu părinții și frații, la un batalion dintr-un regiment aflat în derivă. Ca să existe noi, e nevoie însă ca povestea să mă includă cumva și pe mine, ceea ce mă aprinde din capul locului, mă stârnește și mă obligă să mă uit în jur, la realitate, unde respiră toți ceilalți. În plus, recunosc, persoana întâi plural mi-e dragă și fiindcă alungă singurătatea, fiindcă alături de acel eu, de care aici, în colivia mea, nu izbutesc să scap nici în ruptul capului, se află mereu o ea sau un el, apar deseori și ei, și ele. M-am împăcat de mult, de la ultimele tresăriri ale verii, cu lumina chioară din pod, cu pânzele de păianjen și cu vechiturile, dar nu mă pot împăca cu un noi format doar din eu și din mine.“
FILIP Florian s-a născut la 16 mai 1968, în București. Primul său roman, Degete mici (2005), a fost recompensat cu Premiul pentru debut al României literare, Premiul de excelență pentru debut în literatură al Uniunii Naționale a Patronatului Român şi Premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun debut în proză. În 2006, împreună cu fratele său Matei Florian, a publicat romanul Băiuțeii. Zilele regelui (2008), al treilea roman al lui Filip Florian, a fost distins cu Premiul „Manuscriptum“ acordat de Muzeul Național al Literaturii Române şi a fost desemnat Cartea anului 2008 la Colocviul romanului românesc contemporan, iar Toate bufnițele (2012) a primit Premiul pentru cea mai bună carte a anului, secțiunea „Beletristică”, la Gala Bun de Tipar, ediția a II-a (2013). A beneficiat de importante granturi europene: DAAD Artists-in-Residence Berlin, Landis & Gyr şi HALMA. În România, cărțile lui Filip Florian au apărut la Editura Polirom în mai multe ediții, iar în străinătate, traduse în șaisprezece țări, la editurile Houghton Mifflin Harcourt (SUA), Suhrkamp şi Matthes & Seitz (Germania), Acantilado (Spania), Fazi (Italia), Magvető şi Bookart (Ungaria), Czarne şi Amaltea (Polonia), Didakta (Slovenia), Ciela şi Panorama Plus (Bulgaria), Kalligram (Slovacia), University of Plymouth Press (Marea Britanie), Animar (Egipt), Altin Bilek (Turcia), Bokvennen (Norvegia), Ili-Ili (Macedonia), Euskaldun (Cehia) şi Heliks (Serbia).
