în România literară, nr. 30-31

Scris sub forma unei spovedanii, un monolog adresat in articulo mortis unui preot, un părinte care nu comunică verbal, dar ale cărui replici nonverbale au uneori ecou în destăinuirile personajului principal, romanțul înfățișează un Maiorescu scandalos, așa cum Eminescu din romanele lui E. Lovinescu va fi părut unor contemporani; „Am alergat toată viața după iubire” spune cel care se confesează, sub forma unui posibil motto ce justifică înțelegerile personajului cu matroanele caselor de toleranță, amenajarea „ușiței discrete” de la biroul ministerial, pe care intrau „când și când, profesoarele venite să mă vadă sau să-mi ceară vreo favoare”.