Traducere, studiu introductiv si note de George Volceanov. Editie bilingva. „Doi veri de stirpe aleasa” este ultima creatie dramatica shakespeariana. Jucata cu succes in 1613, ea a fost publicata postum, in anul 1634, dupa care, timp de trei veacuri, a figurat in editiile critice ale operelor complete semnate de Beaumont si Fletcher. Desi n-au existat nici un fel de dubii in privinta paternitatii shakespeariene a piesei, demersurile critice pentru readucerea ei in canonul Bardului din Stratford au fost initiate abia in secolul al XIX-lea. In a doua jumatate a secolului XX, piesa a fost integrata in cuprinsul marilor editii critice Riverside, Penguin, Oxford, Arden, Norton si Cambridge. „Doi veri de stirpe aleasa” continua cautarile incepute de Shakespeare cu „Pericle” si „Cymbeline”, in directia redefinirii notiunii de spectacol, prin imbinarea elementelor mitologice, a poeziei si a efectelor scenice posibile in noile teatre in-door ale epocii iacobite. Piesa dramatizeaza un episod celebru din „Povestirile din Canterbury” de Geoffrey Chaucer, mult-gustata „Poveste a cavalerului”. Plasata intr-un timp si un spatiu mitice, in Atena lui Tezeu, piesa infatiseaza prietenia, iar mai apoi rivalitatea dintre doi eroi tebani, Palamon si Arcite, rivalitate nascuta din dragostea pentru aceeasi femeie, Emilia, sora Hipolitei. Prietenia si dragostea, onoarea si fragilitatea conditiei umane devin teme de dezbatere grava sub pana unui Shakespeare sceptic, dominat de o viziune sumbra, atenuata pe alocuri de patosul si experimentele tragi-comice ale mai tinarului sau coautor. Prozatorul si eseistul romantic Thomas De Quincey vedea in „Doi veri de stirpe aleasa” cea mai reusita creatie literara a limbii engleze (in plan compozitional), iar marele critic american Harold Bloom o considera un bis acordat de dramaturgul care isi anuntase retragerea in epilogul piesei „Furtuna”, un veritabil testament literar al inegalabilului poet si dramaturg pe care il plaseaza in centrul Canonului Occidental.
