Mihai ZAMFIR (n. 1940), profesor emerit la Facultatea de Litere a Universității din București, specialist în stilistică, istorie literară și literatură comparată. Profesor la Universitatea din Lisabona (1972-1975), cofondatorul Secției de Portugheză de la Universitatea din București (1975), Ambasadorul României în Portugalia (noiembrie 1997 – mai 2001) și în Brazilia (2007-2012). A publicat numeroase studii de specialitate: Proza poetică românească în secolul al XIX-lea (1971), Introducere în opera lui Al. Macedonski (1972), Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian (1976), Poemul românesc în proză (1981), Formele liricii portugheze (1985), Cealaltă față a prozei (1988), Din secolul romantic (1989), Discursul anilor ’90 (1997), Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române (vol. I, 2011, 2012; vol. II, 2017). Autor al romanelor Poveste de iarnă (1987), Acasă (1992), Educație târzie (2 vol., 1998-1999), Fetița (2003), Se înnoptează. Se lasă ceață (2006), În așteptare (2020). O selecție a articolelor sale de după 1990 a apărut în volumele Jurnalul indirect (2 vol., 2015) și Alt jurnal indirect (2020).
Foto: din arhiva personală a autorului
