În Steaua nr. 6/2026

Andreea Răsuceanu tocmai a publicat un roman excelent care o îndepărtează de trilogia recent încheiată, cea care o adusese în prim-planul receptării noastre critice, un roman care o propulsează printre autorii români de vîrf ai momentului prin originalitate, curaj, profunzime și stil. Hemiptera este genul de carte care se citește ușor, pentru că în pagini găsești o chemare ascunsă spre o dezvăluire mereu în buza orizontului narativ, dar o carte ce se parcurge lent, lectura fiind dependentă de atenta urmărire a unei frazări care conduce atenția cu volute repetate și care implică o imersiune totală în atmosferă, ritm și stă în umbra unui anumit orizont de așteptare inerent, construit de către elemente ale narațiunii și o multitudine de cărămizi desprinse din plămada universului ficțional.

Hemiptera nu este un roman facil. Iese cu totul din sfera unui escapism manifest în foarte multe romane ale momentului care se lăfăie cochetînd cu romanul istoric sau cu cel social, dar preluînd mai degrabă elemente superficiale, subscrise mai degrabă elementului senzațional decît celui de substanță. Multe dintre volumele zilei de azi au apendice prezente nu în ultimul rînd pentru a distra cititorul, pentru a performa un elaborat spectacol de seducție al ieșirii dintr-un cotidian apăsător, după cum cele care se subscriu acestui cotidian de melasă nu ezită în a recurge la elemente ale senzaționalului pentru a da cititorului tocmai o rupere de realitatea imediată. Aparent, Andreea Răsuceanu adună în acest roman recent exact aceste ingrediente ale zonei superficiale. Aparent.  Hemiptera se dezvoltă pe două axe temporale distincte, una a prezentului, cealaltă plasată în timpul ciumei lui Caragea (deși domnitorul fanariot, chiar dacă este unul dintre personaje, nu este numit niciodată explicit), iar cea dintîi se bifurcă între prezentul zilei de azi și amintirea copilăriei de acum circa treizeci de ani, din comunism. Prezentul este zugrăvit cu o galeșă minuțiozitate în toate fascinantele sale mizerii, constrîngeri și locuri comune ale post-tranziției noastre binecunoscute și a locurilor comune deja forjate în amintirile comune despre comunism. Evul fanariot este dezvoltat în tablouri aproape exotice în opulența unor orori uitate între paginile unei istorii nu foarte des vizitate și readuse acum la suprafață cu migala și duioșia unui chirurg cu mînă de poet. Dar romanul Andreei Răsuceanu nu este despre prezent, după cum nu este nici despre trecut. Aproape că aș spune că nu este un roman despre personajele pe care le urmărește. Este un roman despre dragoste, dar nu de dragoste. Este povestea modului în care arde, se consumă și se topește o iubire. Și mai este un roman despre moarte, despre dispariție, despre stingere. Nu un roman care strigă, care caută sensul morții, ci unul care îi notează prezența cotidiană marcată. Distrugerea, dispariția, extincția unui lucru, sau a unei specii sau chiar a unei civilizații e scrisă în mecanismul cotidian al lumii pe care îl vedem ca martori deseori indiferenți. Părți ale lumii se sfîrșesc permanent. Iar acest roman le notează. Implicit, Hemiptera este în primul rînd un roman al nostalgiei. Al sentimentului care percepe o lipsă, o schimbare inevitabilă, o dispariție. Puține sunt romanele noastre capabile să vorbească atît de delicat și de ferm în același timp despre altceva decît povestea pe care o prind în propriile pagini. Romanele de atmosferă necesită un gen aparte de autor, capabil să empatizeze nu doar cu figurile umane pe care le pune în joc, ci cu tot universul pe care îl reface. Atmosfera într-un roman este ca și sunetul bașilor într-un club, o forță care te mișcă pe interior și pe care nu o poți identifica într-o zonă anume.

Andreea Rsuceanu are o scriitură particulară despre care s-a tot vorbit. Cred totuși că puțini sunt cei care au reușit să-i surprindă cu adevărat personalitatea. Accentul criticii a fost plasat mai mereu pe performanța tehnică de a susține o frază lungă, cu elemente descriptive elaborate și o disipare într-o suită de propoziții subordonate. S-a vorbit mult despre construcția atentă. Or eu cred că această construcție este organică, ea vine nu ca o impunere a unei pedanterii auctoriale, ci ține de substanța primară a lumii romanului. Hemiptera folosește structura de capitole axate în jurul unui personaj reflector și amestecate fără a respecta strictețea unui fir cronologic. Este evident că executînd aceste focalizări în jurul unor personaje care preiau, rînd pe rînd, vocea directoare a narațiunii, s-ar aștepta o schimbare de voce narativă. O altă frazare, o altă personalitate, o altă psihologie. Dar delimitarea personajelor este, de fapt, superficială, la nivel factologic. Vocea profundă a romanului este unică. Un fel de supravoce care face ca fiecare personaj să nu fie decît o fațetă a unei singure viziuni. Este o revelație pe care o ai devreme, după cîteva zeci de pagini, și pe care o accepți fără revoltă, întrucît deja știi că această carte nu este, așa cum am spus, despre personaje. Este o carte în care atmosfera joacă rolul decisiv, or atmosfera este tocmai vocea aceasta unificatoare. Fraza Andreei Răsuceanu nu este descriptivă. Este, în primul rînd, constructivă. Prozatoarea povestește făcînd în permanență trimiteri și aruncînd în pagină cuvinte care nu au doar rolul de a descrie ceva, ci de a-i face o legătură. Frazele sînt, de la un capăt la altul, o plasă complexă de păianjen care își prinde în lipiciul colorațiilor sale cititorul și îi dă o anumită stare, o anumită direcție de interpretare înainte de a ajunge cu narațiunea într-un punct care să ceară deja această culoare. Romanul are un iz de melopee. Indiferent de natura scenei aflate sub focus, în fiecare cadru există semințele unei atitudini. Hemiptera are o melancolie și o resimțită senzație a putreziciunii și sfîrșelii care îți intră sub piele după cîteva paragrafe și te conduc mult timp după ce ai închis coperțile. Ghidajul e dat de culori, de mirosuri, de lumină, de permanenta constatare unei forme a morții, de senzația eroziunii. Nimic din lumea acestui roman nu este intact. Totul are semne ale degradării, de la construcții la obiecte mai mici, la oameni și animale. Și mai este ceva, oricît de violente, de scandaloase, de obsedante pentru memorie sînt unele scene (precum cea a uciderii cîinilor), ele se derulează cu o toropeală care anesteziază o primă relație violentă. Brutalitatea este prezentă din plin, dar impactul său este în primă instanță atenuat. Impactul este resimțit ulterior, după ce pătrunde adînc în receptare, este o violență care te bîntuie, nu una care te șochează. Scriitura Andreei Răsuceanu este componenta esențială a romanului, primînd în fața evenimențialului. Proza noastră nu a dus lipsă de mateini, dar acest roman, care este foarte departe ca formulă de junele Caragiale, este poate cel mai aproape de o replică modernă a capodoperei atît de mult pastișată fără succes. Romane care îți vorbesc de dincolo de cuvinte, de dincolo de povești. Hemiptera este un roman care înglobează lumi. Avem planuri distincte care conturează lumi distincte. Unele prezente de mult în prim-planul prozei de azi, altele în ascensiune, altele inedite. Lumea blocurilor comuniste strînge o întreagă (mare) bibliotecă cu aparițiile din ultimele două decade. Andreea Răsuceanu reușește să fie originală nu prin ineditul substanței puse în scenă, căci recurge tot la binecunoscuții tropi ai blocurilor cenușii, ai copiilor amestecați în joacă, ai lipsurilor, ai familiilor mutilate, ai turnătoriilor și suspiciunii permanente. Original este unghiul, lumea este descoperită prin introducerea îndoielii, prin descoperirea treptată a rolului fiecărui personaj în angrenajele de altfel binecunoscute. Lumea fanariotă merită o notă aparte. În ultimii ani au apărut tot mai multe romane, de facturi destul de diferite, care uzitează de materialul bogat al acestei epoci. Argumentul autorilor a fost invariabil că este perioada istorică cea mai apropiată, ca senzație de totală debusolare și distrugere, de prezent. În romanul de față, regimul crud, lipsit de orice valori umane, hîd, dublat de întinderea de lințoliu a epidemiei de ciumă furnizează cadrul ideal de a prezenta o extincție. Este modul în care o lume se scufundă în dispariție. În fine, de notat accentul puternic pus pe o lume larg evitată în proza noastră recentă, lumea animală (de altfel o cicadă dă numele romanului). În romanul Andreei Răsuceanu lumea nu este o proiecție a civilizației umane, ci o întreagă biosferă. Omul nu este vîrful care domină, ci o piesă ca oricare alta. Unele animale mor, altele se înmulțesc peste măsură. Oameni, civilizațiile, urmează această rezonanță. Istoria pare să fie similară cu traseul unei cicade. Lucruri îngropate trăiesc mult timp în adîncul memoriei pentru a străbate în tîrziu la suprafață și a-și da cîntecul obsedant. Și final. Interesant de notat că aceste lumi ale romanului nu se află într-o relație suprapusă. Ele se dezvoltă, la fel ca și frazele arborescente, pe orizontală, alimentînd fiecare creșterea celeilalte. Acest sistem orizontal este valabil și pentru semnificații. Hemiptera nu se decojește precum o ceapă, strat după strat de interpretare. Ideile sunt dispuse liniar, nu pe adîncime, lectura nu are nevoie de profunzime, ci de căutarea unui alt desen, paralel, în covorul narativ.

Romanul Andreei Răsuceanu este o performanță notabilă din partea unui autor care se bucura deja de multe laude. Se așează cu grație pe raftul din față al prozei de azi și își așteaptă, spre dialog, cititorii