în România literară, nr. 50

Așadar, o lectură palpitantă, în care tezele „mari“ (cele despre definiția sufletului, despre imaginație și statutul ei de al doilea subiect al cunoașterii, despre raportul dintre facultăți și unitatea substanțială a sufletului, și mai ales despre intelect și eventuala sa pluralitate) vor apărea doar în cele două volume următoare. Le aștept cu bucurie și cu emoție, pentru că ele au șansa să ne clarifice urma padovană a lui Corydaleu și eventuala supraviețuire discretă, necitată de autor deocamdată, într-un mediu ortodox și pronunțat anticatolic, a unui arab care i-a și scandalizat, i-a și constituit pe latini în studiul sufletului.