în România literară, nr. 26/2026

Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf este o carte uluitoare, desigur. Știam demult cât de amplă este deschiderea bibliografică și interpretativă a lui Mircea Mihăieș, trilogia Joyce sau cartea despre Faulkner fiind adevărate monumente critice. Însă aici criticul nu s-a mulțumit să meargă pe căile bătătorite de el însuși. S-a reinventat și, cu această ocazie, a creat o nouă modalitate critică, pe care n-am mai întâlnit-o la nimeni altcineva în cultura română de ieri și de azi. Este vorba de o cu totul neobișnuită hermeneutică narativă, în care interpretarea magistrală a semnificațiilor ascunse ale biografiei sau operei se face printr-un text scris de un mare prozator. Psihodrama se transformă într-un roman pasionant, care are în mod vădit ceva din tensiunea interioară a romanelor Virginiei Woolf însăși. Hermeneutica iese din literatură și pătrunde în culisele epocii și de acolo se întoarce la text, într-o relație care, deși strânsă, are toată larghețea mișcării unui mare roman de analiză psihologică.