- Mihai Buzea
- Dosar de presă
- 0 likes
- 45 views
- 0 comments
Voi face lucrul ce nu-mi stă în caracter. Îmi voi lepăda pielea, ca năpârcile: voi scrie despre cea mai nouă carte a lui Mircea Pricăjan, Instinct de supraviețuire (Polirom, 2025), așa cum nu scriu niciodată, adică fără clopoței. De ce? Veți vedea.
Volumul este alcătuit din nouă proze scurte, iar ultima („Instinct de supraviețuire”) este cea mai dragă sufletului meu mic și negru, subiectul fiind, desigur, ejacularea prematură. Toma nu ascultă sfaturile găștii (Biță, Cicio, Dodo, Laci) și se îndrăgostește ca o florăreasă de Horiana, deși face sex sportiv cu prietena ei cea mai bună. Da, dar fetele vorbesc! Asta fac fetele de când lumea! Horiana vrea să aibă și ea parte de armăsarul Toma și, fiind o frumoasă de manual, n-are nicio problemă să-l tragă înăuntru, după o lună de curtare. Dar Toma, înamorat și stătut, performează școlărește și Horiana este profund dezamăgită, astfel că-i face vânt imediat, fără discuții. Toma cade psihic (aici e partea cea mai bună a textului, dar n-o spun, ca să citiți cartea) și nu-și revine până nu aruncă în mare un pui de rechin, adică nu-și revine deloc, că-n Marea Neagră nu-s rechini. Unde vreau să ajung? Well… Pricăjan descrie un mecanism străvechi al speciei umane, pe care bărbații îl știu instinctiv, dar pe care femeile îl află abia la bătrânețe, când e prea târziu: bărbatul îndrăgostit nu-i bun la pat. În schimb, bărbatul neimplicat este. Știu, e păcat. Dar așa stau lucrurile, așa au stat mereu. Ce să faci, n-ai ce să faci.
A opta proză din volum („Când înfloresc narcisele”) urmărește deliciosul proces de pierdere a minții. Noi toți, cei care am trăit cândva ca burlaci, singuri într-un apartament, am trecut pe-acolo. Înnebunești pe nesimțite, ăsta este adevărul (de altfel, cam în toată cartea este vorba despre adevăruri incomode, cu asta se ocupă Pricăjan aici). Recluzionat în timpul unei pandemii (care? Nu știm, autorul nu precizează), Camil pierde treptat contactul cu realitatea, și nici chiar flotările pe care le face cu disperare, aproape în regim de penitenciar, nu-l ajută prea mult, mai exact deloc. Se agață de ura pentru Laurențiu, șeful de la serviciu, și de dragostea secretă pentru Adina, colegă de la același serviciu (agenție imobiliară), dar aceste sentimente puternice, de semn contrar, doar amână deznodământul. Îmbeznirea. Corpul lui Camil rămâne, dar sufletul lui pleacă la Marele Manitou.
A șaptea proză („Spectacol deasupra Pieței Dam”) este, poate, cea mai derutantă din tot volumul. Aparent, o poveste de dragoste. În planul B, ciocnirea civilizațiilor: Adam și Olga, el român, ea ucraineancă, vorbesc să se vadă la Amsterdam, unde localnicii au alte probleme decât dragostea lor – mai exact, s-au împărțit între pro-palestinieni și pro-israelieni și vor cafteală. În planul C, avem un travel fiction, care urmărește drumul lui Adam de la București la Amsterdam, cu autostopul (mi-a lăsat gura apă citind partea asta). Mi-e teamă, însă, că altceva a vrut să spună autorul în „Spectacol deasupra Pieței Dam”. Nu știu dacă am înțeles ideea. Mie mi se pare că sensul povestirii este războiul. Și moartea Olgăi, alături de morțile a zeci de mii de ucrainieni din Teritoriile Ocupate. Dar poate mă înșel.
A șasea bucată („VLOG#173 înapoi ACASĂ”), de departe cea mai antipatică mie, din cauza stilului în care e scrisă, are un mesaj puternic, cumplit, ca o stângă a unui Mike Tyson tânăr: raiul este locul unde te duci să mori. El (vocea narativă) și Coziana (femeia iubită) sunt tineri și neliniștiți, așa că bântuie peste tot prin lumea asta, hrăniți de vlogul lor extrem de popular, și trăiesc Visul European, varianta nomazi planetari, până ce-i mănâncă-n cur să se-ntoarcă în țara febrei Denga (citez din carte: „Trebuia să vă întoarceți în Bali. Return to Paradise, ați glumit voi”). Evident, acolo femeia iubită moare și eroul neliniștit se liniștește. Ajunge înapoi acasă, în Bihor, și se întreabă ca directorul Dumitru din Operațiunea Monstru (știți filmul, cel cu Toma Caragiu, Marin Moraru și Octavian Cotescu): „Unde-am greșit?!”. Asta-i problema cu paradisul pământesc. Mai târziu e prea târziu.
Al cincilea titlu e un acronim („SUP”, care vine de la stand up paddle) și se ocupă de un subiect la care sunt categoric incompetent: românul care se duce cu familia în concediu în Grecia. Îmi veți spune că toți românii se duc în concediu în Grecia, cu familii sau fără. Sau că orice român a fost cel puțin o dată în concediu în Grecia. Ei bine, eu n-am fost. Eu sunt românul ăla lipsă. Așa că tac ca un caras.
A patra proză se numește „Separeu” și tratează cea mai consumatoare iubire dintre toate, adică ultima. Tudor și Larisa comit ceva care seamănă a adulter (dar ar putea să nu fie; autorul e foarte dibaci în a strecura mesaje contradictorii în text), într-un oraș foarte frumos, care tare mai seamănă cu Oradea, ceea ce mi-aș dori și mie, chiar dacă orădencele sunt femei cam reci, nu seamănă cu Larisa – regret obștesc. Aici, miza pare să fie tensiunea insuportabilă pe care cei doi protagoniști o cultivă maniacal, cu scopul declarat de a stoarce absolut tot din iubirea lor interzisă, sau cel puțin din acel moment (unic?) de împlinire a pasiunii lor din afara legilor umane și divine. Sincer: citind, mi-am luat notițe. Parcă poți să știi?
Ne întâlnim iar cu dragostea în a treia proză din volum („Frumoasa nebună a micului oraș”), dar nu numai cu ea, ci și cu Oradea („micul oraș”). Sandu și Grațiela își trăiesc întâlnirea destinului și îi bagă în boală pe toți cunoscuții, pentru că dispar în ceață și nu mai dă nimeni de ei (poliție etc). N-am mai pomenit ca vocea narativă să fie cea a nașului de cununie, dar iată că autorul a izbutit-o și p-asta, pe lângă amănuntul celor 120 de kilograme ale amorezului Sandu; de altfel, acest număr mai apare o dată, la Biță din prima povestire, deci avem aici un secret. Eu îl știu, c-am citit Perseidele din 2019, dar îl tac. Un secret e un secret!
O voce feminină avem în a doua bucată din carte („Fractură”), nerecomandabilă naturilor sensibile, ca a mea: Cristi, soțul Marei și tatăl lui Bogdan, își bate nevasta. Nu în asta constă miza textului, ci în spaima mamei, a Marei, care știe că e prea slabă ca să-și părăsească dobitocul: când, oare, va începe să dea și-n copil?
Primul text al volumului este special scris pentru mine (na, că năpârca și-a intrat la loc în piele!), deci mă abțin. „Pe traseu” spune povestea unui traseu prin masivul Gutâi, iar patima pentru munte a lui Ștefan, personajul, este și a mea, nepersonajul. De când m-am mutat în Belgia n-am munți, am doar Ardenii, așa că mi se uscă tălpile de dor, dar n-am ce face. Pot doar să citez din Mihail Sebastian: „Cine a fost în munți e un om liber”. Măcar atât să fac. E puțin, dar e mai mult decât nimic.
Ce au special povestirile lui Pricăjan, cel puțin cele de aici? Finalurile. De fiecare dată, autorul ne dă țeapă; habar n-avem ce se-ntâmplă cu personajele lui. Am stat să cuget și iată ce-am produs: poate că-i ceva nou, ceva venit din America. Pe lângă tot ce face, Pricăjan este și traducător. E mai la curent decât oricine cu noile trucuri de acolo, care vor ajunge, târca-târca, și la noi, cum au ajuns toate (ca, de pildă, criza din 2008-2009… passons). Deci? Finaluri deschise? Vom vedea!
Comments (0)